AUDI

AUDI AG, cunoscut simplu ca Audi, este un producător de automobile din Germania, cu sediul în Ingolstadt, landul Bavaria. Capitalul societăţii Audi este deţinut aproape în totalitate (99,14%) de Volkswagen AG („Grupul Volkswagen”). De la 1 ianuarie 1985, sediul central al firmei Audi NSU Auto Union AG (AG este echivalentul german al abrevierii româneşti S.A.), a fost mutat de la Neckarsulm la Ingolstadt, şi de atunci produsele poartă numele Audi.

Sloganul oficial al firmei Audi este Vorsprung durch Technik („Avantaj prin tehnică”). Acest slogan a fost folosit pentru prima dată la reclama pentru NSU Ro 80, în ianuarie 1971.
Sloganul mai este folosit şi în cîntecele „Zooropa” al formaţiei U2 sau în albumul „Parklife” aparţinînd formaţiei engleze Blur.

De mulţi ani încoace, secţia Audi Tradition („Tradiţia Audi”), împreună cu asociaţiile cu tradiţii vechi Auto Union GmbH şi NSU GmbH, prezintă pe scară largă istoria foarte ramificată a firmei Audi.

Odată cu mutarea firmei lui August Horch de la Reichenbach la Zwickau, uzinele „August Horch & Cie” sunt transformate într-o societate pe acţiuni. Horch, Directorul tehnic (orientat mai mult pe tehnică decît pe profit), intră tot mai mult în conflict cu Directorul de achiziţionare. Acest conflict escaladează şi în data de 21 iunie 1909 Horch părăseşte firma înfiinţată de el însuşi. După nici o lună, cu ajutorul unor prieteni şi investitori, mai exact în ziua de 16 iulie 1909 August Horch înfiinţează în Zwickau firma „August Horch Automobilwerke GmbH”; de aici începe istoria mărcii automobilului Audi.

Foştii parteneri l-au dat în judecată pentru încălcarea drepturilor de autor, iar un tribunal a decis că marca Horch aparţinea fostei sale companii. August Horch a fost forţat să înceteze folosirea propriului său nume de familie în noua sa firmă constructoare de autovehicule. Horch a convocat o şedinţă pentru a găsi un nou nume pentru companie. În timpul şedinţei, fiul gazdei Franz Fikentscher- un băiat de zece ani, Heinrich- studia în linişte limba latină într-un colţ al camerei. De câteva ori a părut că vrea să zică ceva, dar se răzgândea, până când, în cele din urmă, a zis: „Tată! – audiatur et altera pars... Nu ar fi o idee bună să îi spuneţi Audi în loc de Horch?”. (horch în germană înseamnă „ascultă”, echivalentul în latină fiind „audi”). Ideea a fost acceptată cu entuziasm de toţi cei de faţă. Afirmaţia că „AUDI” ar fi abrevierea denumirii „Auto Union Deutschland Ingolstadt”, nu corespunde adevărului.

În luna iulie 1910, este fabricat primul Audi la uzinele din Zwickau, şi în anul 1915 a fost fondată firma Audi Werke AG.
Audi a început cu un motor cu patru cilindri, de 2611 cm³ (2,6 l), urmat de un model de 3564 cm³ (3,6 l), precum şi un motor de 4660 cm³ (4,7 l) şi unul de 5720 cm³ (5,7 l). Aceste maşini au avut succes chiar şi la întreceri sportive. Primul model cu şase cilindri, cu cilindreea totală de 4660 cm³ (4,7 l) a apărut în toamna anului 1923, fiind prezentat la expoziţia din Berlin.
Motorul cu aprindere prin scînteie avea un consum de 22 - 25 de litri de benzină şi la o turaţie de 2500 rpm dezvolta o putere de 70 CP.

Modelul Audi Typ M avea o serie de îmbunătăţiri, care l-au făcut vedeta expoziţiei. Acestea erau: o caroserie specială care cântărea 2500 kg, motor din metale uşoare cu suprafaţa netedă, arbore cu came pe chiulasă, aer filtrat, un compresor la cutia de patru viteze pentru umflarea roţilor etc.

Modelul „M” era şi primul Audi care avea un sistem hidraulic-mecanic de frînare pe toate patru roţile. Viteza maximă era de 120 km/h, dar cea indicată era de 100 km/h. Audi 18/70 CP Typ M era la timpul respectiv cel mai luxurios şi scump automobil din Germania. Cele 228 de exemplare fabricate între anii 1925 şi 1928 au fost vândute la un preţ de 22.300 Reichsmark.După ce în anul 1928 Audi intră în dificultăţi financiare, firma este preluată de uzinele constructoare de automobile şi motociclete DKW din localitatea Zschopau în apropierea Chemnitzului, ale căror proprietar era danezul Jørgen Rasmussen.

Modelul Audi Typ SS «Zwickau», prezentat în anul 1929, era un automobil foarte reprezentativ, la un preţ convenabil. Motorul de 8 cilindri era de fapt un produs al firmei americane de automobile Rickenbacher, de la care Rasmussen cumpărase utilajele pentru fabricarea motoarelor de şase şi opt cilindri, montate şi la automobilele Audi între anii 1929 - 1932.

Marea criză economică din anul 1932 a făcut că uzinele Audi, DKW, Horch şi Wanderer să se unească sub semnul celor patru inele numinduse Auto Union AG, cu sediul la Chemnitz. Cele patru mărci erau vândute sub noua denumire „Auto Union”, dintre care marca Audi avea partea cea mai mică de vînzare.

În anul 1938 cifra de afaceri a producţiei de automobile a firmei Auto Union AG pe producţia totală de automobile din Germania a fost următoarea: DKW 17,9%, Wanderer 4,4%, Horch 1,0% şi Audi 0,1%.

Prin această unificare, automobilelor Audi le revenea clasa mijlocie superioară. Pentru aceasta Audi se folosea de sistemul de antrenare pe rotiile din faţă, preluat de la DKW. Modelele acestea se numeau Audi Front 225, din care în total au fost construite 4403 exemplare. La această construcţie, Audi a folosit motorul cu 6 cilindri în linie, cu o capacitate cilindrică de 2 litri (mai târziu 2,3 litri) (50 CP) dezvoltat de Porsche, la automobilul Wanderer W 22.

Înainte de al Doilea Război Mondial, Auto Union folosea ca siglă patru cercuri intersectate. Cercurile simbolizează cele patru companii unite. Sigla era însă folosită doar la Auto-Union-Automobilele de curse fabricte de Auto Union între anii 1934 - 1939 sub conducerea lui Ferdinand Porsche (1934–1937) şi Robert Eberan von Eberhorst (1938/1939). Pentru restul producţiei fiecare din celelalte patru companii folosea în continuare propria siglă şi propriul nume.

Sigla Audi constă din patru cercuri suprapuse, ele reprezentînd cele patru mărci membre ale firmei Auto Union. Sigla simbolizează contopirea Audi cu DKW, Horch şi Wanderer: primul cerc reprezintă Audi, al doilea reprezintă DKW, al treilea este Horch, iar ultimul, Wanderer.

Uzinele Auto Union au fost grav afectate de bombardamentele din timpul războiului mondial ale aviaţia Aliaţilor. După război, Zwickau aflându-se în zona ocupată de sovietici, Auto Union AG s-a desfinţat. Fabrica Audi s-a transformat în întreprinderea naţionalizată VEB Automobilwerk Zwickau (VEB: Volkseigener Betrieb; „întreprindere proprietate a poporului”) unde a fost construit automobilul AWZ P70. Unită în anul 1958 cu fosta uzină Horch, noua uzină HQM Sachsenring GmbH a produs pînă în anul 1991 automobilul Trabant.

În oraşul bavarez Ingolstadt din zona de ocupaţie americană, a fost inaugurată o nouă companie Auto Union. Numeroşi angajaţi ai uzinelor devastate din Zwickau au plecat la Ingolstadt şi au reînceput producţia de autovehicule sub marca DKW. Primul model a fost DKW F89, echipat cu motor în doi timpi. Era bazat pe tehnica interbelică şi era construit similar şi în Zwickau.

În 1958, Daimler-Benz a cumpărat 87% din acţiunile companiei Auto Union, iar în anul următor deţinea 100%. Între anii 1964 - 1966, Grupul Volkswagen a cumpărat fabrica din Ingolstadt şi mărcile Auto Union. Epoca motoarelor în doi timpi s-a sfârşit în anii '60. Clienţii preferau motoare în patru timpi, care erau mai confortabile. În septembrie 1965 a fost lansat ultimul model DKW, DKW F102, care avea un motor în doi timpi şi unele modificări în faţă şi în spate, cu două variante de motor în doi timpi: 2 şi 6 cilindrii în V (60 CP şi 83 CP). Din a doua variantă de motor au fost construite aproximativ 100 de exemplare în anul 1966.
Volkswagen a „aruncat la gunoi” marca DKW din cauza mirosului său de motor în doi timpi, „relansând” marca Audi.

Pentru a asigura locurile de muncă pentru aproximativ 12.000 de angajaţi în uzina din Ingolstadt, şi pentru a acoperi cheltuielile pentru dezvoltarea noului automobil, din luna mai 1965 pînă în 4 iulie 1969 în Ingolstadt au fost produse 347.869 VW-uri („broască”).

Modelul numit oficial F103 din anul 1965, dezvoltat de Daimler-Benz, era vândut simplu ca Audi (numele fiind al modelului, nu al producătorului, care era oficial încă Auto Union), mai târziu cunoscut ca Audi 72. Modelele erau denumite după numărul de cai-putere şi vândute ca Audi 60, 75, 80, şi Super 90. Aceste modele au fost vândute până în 1972.

În anul 1967, noul NSU Ro 80 era o maşină a erei spaţiale, cu mult înaintea vremii sale în privinţa unor detalii tehnice, ca aerodinamica, scăderea greutăţii şi siguranţa, dar problemele motoarelor Wankel au pus capăt independenţei NSU-ului. Astăzi, uzina de la Neckarsulm este folosită pentru construcţia modelelor Audi A4, Audi A5 Cabrio, Audi A6, Audi S/RS 6 der Audi allroad quattro, Audi R8 şi Audi A8.

În 1969, Auto Union s-a unit cu NSU, o firmă din Neckarsulm, lângă Stuttgart. În anii '50, NSU era cel mai mare producător de motociclete din lume, dar a trecut la producţia de automobile mici, de exemplu NSU Prinz (versiunile TT şi TTS sunt încă populare ca maşini de curse de colecţie). NSU s-a concentrat apoi pe noile motoare rotative, „motoare Wankel”, dezvoltate după concepţia lui Felix Wankel.

Automobilul de dimensiuni medii la care lucra NSU, K70, urma să fie o combinaţie între Prinz, cu tracţiune în spate, şi modelul futuristic NSU Ro 80. Totuşi, Volkswagen a luat modelul K70 pentru propria sa gamă, terminând existenţa NSU ca marcă separată.

Prin fuzionarea în anul 1969 a companiilor NSU cu Auto Union a rezultat Audi NSU Auto Union AG, care în anul 1985 a fost denumită în Audi AG. Cu această denumire nouă, centrala firmei sa mutat din Neckarsulm la Ingolstadt.

În anul 1970, Volkswagen a prezentat marca Audi în Statele Unite ca „modelul anului 1970”.

Prima maşină din acest regim a fost Audi 100, în 1968. Acesta a fost însoţit în 1972 de Audi 80/Fox (care a constituit baza pentru Volkswagen Passat din 1973) şi în 1974 Audi 50 (redenumit Volkswagen Polo). Audi 50 a fost din mai multe puncte de vedere nucleul designului, deoarece acesta a fost prima apariţie a conceptului VW Golf/Polo, care a dus la o maşină de succes mondial.

Audi a dezvoltat şi introdus numeroase inovaţii tehnice noi, ca de exemplu, unghi de cădere negativ al direcţiei la modelul Audi 80 în anul 1972, 1975 primul motor al Grupului Volkswagen cu injecţie mecanică de carburant, K-Jetronic la „motorul GTI” la VW Golf.

În anul 1977 motorul cu aprindere prin scânteie cu 5 cilindri a fost folosit la automobilul Audi 100. În 1980 a fost introdus sistemul de tracţiune quattro la Audi quattro, care era plănuit pentru toate tipurile cu o putere mai mare de 200 CP.

Imaginea pe care o aveau clienţii despre Audi la acel moment era una conservatoare. Ca atare, a fost acceptată propunerea inginerului constructor de şasiuri Jörg Bensinger de a dezvolta o tracţiune integrală pe vehiculul militar de teren (jeep) Volkswagen Iltis („Dihorul”) pentru un Audi performant, de raliu. Automobilul cu astfel de calităţi, Audi quattro (un coupe turbo), a fost prezentat în 1980.

Audi quattro a fost primul automobil german de producţie la scară largă cu tracţiune integrală permanentă prin intermediul unui diferenţial central. Este frecvent menţionat ca Urquattro („Quattro original” sau „primar”). Asemenea vehicule au fost fabricate în număr mic (toate construite manual de o singură echipă), dar a fost un model de mare succes la raliuri. Marile victorii au dovedit fiabilitatea maşinilor de curse cu tracţiune integrală, iar Audi a început să fie asociat cu mari inovaţii în domeniul automobilistic.

Filiala quattro GmbH a fost fondată în anul 1983 şi este deţinută în totalitate de Audi AG. Această filială este începând cu anul 1996 o firmă de vehicule sport cu sediul în Neckarsulm.

În 1983 Audi a fost prima firmă de automobile germane care a primit aprobarea generală („ABE”) pentru vehiculele cu convertoare catalitice.

În 1986, pe măsură ce modelul bazat pe Passat, Audi 80, începea să capete o imagine de „maşina a bunicului”, a fost lansat modelul Audi 80 B3 (Typ 89), cu o vandabilitate bună, unde era introdus şi sistemul de siguranţă procon-ten. Totuşi, dinamica şi exteriorul modern erau trase în jos de motorul slab performant, iar pachetul de opţionale era oarecum „spartan”.

La sfârşitul anilor '80, Audi a introdus că prima firmă germană de automobile, după Fiat Croma TD id şi Rover Montego, un motor diesel cu injecţie directă şi grupul de turbosupraalimentare la modelul Audi 100 TDI. La începutul anilor '90, vânzările au început să scadă şi au început să apară unele probleme fundamentale de producţie.

Scăderile în vânzări nu au fost rezolvate de Statele Unite, din cauza unui reportaj TV de 60 de minute, care susţinea că autoturismele Audi sufereau de „acceleraţie neintenţionată”. Autorii reportajului s-au bazat pe plângerile clienţilor în legătură cu accelerarea vehiculului în timpul acţionării frânei. Inspectori neutri au conchis că cea mai probabilă cauză era distanţa mică între pedalele de frână şi acceleraţie (în comparaţie cu automobilele americane) şi inabilitatea conducătorilor auto, din cauza neatenţiei, de a deosebi cele două pedale. (La maşinile de curse, când se schimbă treapta de viteză într-una inferioară, în timpul frânării, acceleraţia trebuie folosită pentru a potrivi turaţiile motorului, încât ambele pedale trebuie să fie cât mai apropiate una de alta, pentru a putea fi controlate simultan de piciorul drept, cu degetele pe frână şi calcâiul pe acceleraţie; tehnica aceasta se numeşte „degete-călcâi”). Aceasta nu constituia nicio problemă în Europa, probabil mulţumită experienţei şoferilor europeni în privinţa transmisiei manuale.

Istoria internetului partea II

In anul 1989, numarul gazdelor ajunge la incredibilul numar (pentru acea perioada), 100.000. Se conecteaza la NSFNET Australia, Germania, Israel, Italia, Japonia, Marea Britanie, Mexic, Olanda, Noua Zeelanda si Porto Rico, urmate in 1990 de Argentina, Austria, Belgia, Brazilia, Chile, Elvetia, Grecia, India, Irlanda, Coreea si Spania.

Anul 1990 a fost unul aparte, fiind anul in care ARPANET a incetat sa existe. Astfel s-a scris istoria acestei organizatii, inceputa in 1957, si ale carei baze s-au pus in 1966, si care a luat practic fiinta in 1969. 21 de ani de existenta fara de care Internetul nu ar fi ceea ce este astazi.
Archie (Archive) a fost un program creat de Alan Emtage si Bill Heelan, o prima incercare de organizare a informatiei pe Internet (indexarea siturilor FTP).
Ia fiinta EFF (Electronic Frontier Foundation) la initiativa lui Mitch Kapor. EFF este un grup non-profit, care are ca scop principal protejarea drepturilor persoanelor care navigheaza pe Internet. Daca doresti sa afli mai multe despre aceasta organizatie, poti sa o faci vizitand adresa www.eff.org.
Au avut loc si doua intamplari mai „deosebite” in acest an. Prima este leagta de „mitul prajitorului de paine”.
Dan Lynch, presedinte al Interop Internet Networking Show, i-a promis lui John Romkey in 1989 ca ii va da un premiu in anul urmator daca va reusi sa conecteze la Internet un prajitor de paine.
„Ceea ce parea o gluma s-a transformat insa intr-un fapt real. Lucrand impreuna cu prietenul lui, Simon Hackett, Romkey a conectat un astfel de prajitor (Sunbeam Deluxe Automatic Radiant Control Toaster) la Internet. Evenimentul a devenit atractia numarul unu a show-ului Interop.
De fapt prajitorul fusese conectat printr-o retea TCP/IP, si controlat prin SNMP MIB (Simple Networking Management Protocol Management Information Base). Avea in fond un singur control (de pornire/oprire), iar „nuanta” mai mult sau mai putin inchisa a painii era data de durata de prajire (cat timp era tinut aparatul in functiune). Totusi era nevoie de interventia unei fiinte umane pentru a introduce feliile de paine in aparat. Aceasta „problema” s-a rezolvat un an mai tarziu, cand, in cadrul aceluiasi eveniment a fost adaugat un mic sistem „robot”, controlat de asemenea prin Internet, care apuca si introducea singur painea in prajitor.” http://livinginternet.com/i/ia_myths_toast.htm
Celalalt eveniment de care pomeneam, l-a avut in prim plan pe controversatul personaj Kevin Poulsen (a carui viata o poti gasi prezentata in detaliu in celebra carte „The Watchman: The Twisted Life and Crimes of Serial Hacker Kevin Poulsen”). Ce s-a intamplat de fapt? Postul de radio Kiis FM (nici o legatura cu postul romanesc cu nume aproximativ identic :) ) organizase un concurs „Win a Porsche by Friday” (Castiga un Porsche pana vineri), in care cel de-al 102-lea apelant castiga un Porsche in valoare de 50.000 USD. Kevin si cativa amici s-au asezat in fata calculatoarelor, au obtinut controlul asupra celor 25 de linii telefonice ale postului, blocand toate apelurile in afara de ale lor insisi. In acest fel, normal ca Poulsen a fost cel de-al 102-lea apelant, iar mai tarziu a fost prezent la sediu pentru a-si „ridica” premiul…
1991 este anul lansarii „Gopher”, protocolul de cautare si remediere a documentelor in retea.
Tot acum este prezentat si programul de criptare PGP (Pretty Good Privacy – www.pgp.com ), opera lui Philip Zimmermann. Cu toate ca a ajuns cel mai folosit program de criptare in toata lumea, Zimmermann a devenit tinta unei investigatii care a durat mai bine de trei ani, in care Guvernul l-a acuzat ca a violat restrictiile in ceea ce priveste exportul de software criptografic. Despre acest soft s-a spus ca daca este folosit cum trebuie, poate genera mesaje atat de bine protejate, incat nici agentiile guvernamentale (NSA – www.nsa.gov ) nu sunt capabile sa sparga codul.
In august 2004, Zimmermann a fost selectat in Heinz Nixdorf MuseumsForum’s Wall of Fame pentru contributiile aduse la progresul tehnologiei informatiei.
Un alt soft interesant lansat tot in aceasta perioada a fost browserul-text Lynx pentru Unix, creatie a lui Lou Montulli.
Este imposibil sa fii din generatia 60-70 si sa nu fi auzit la inceputul anilor 90 despre celebrul virus Michelangelo. Fie ca se pricepeau sau nu, toata lumea discuta despre virusul care pe 6 martie 1992 (517 ani de la nasterea celebrului artist) va „distruge” calculatoarele. In cele din urma s-a dovedit ca lucrurile nu au stat chiar asa pe cum se astepta toata lumea. Oricum cei pasionati, si care nu au avut pana acum ocazia sa vada si sa analizeze codul, o pot face vizitand adresa www.wbglinks.net/pages/history/stuffwbgl/html/michelangelo.html.
Apare termenul WWW (World-Wide Web) lansat de CERN, avandu-l pe Tim Berners-Lee ca principal dezvoltator (www.w3.org/People/Berners-Lee/).
Primul server Web este nxoc01.cern.ch, lansat la sfarsitul anului 1990, si care ulterior a fost redenumit info.cern.ch. Se realizeaza upgrade-ul backbone-ului NSFNET la T3 (44,736Mbps), iar traficul depasesete 1 bilion de bytes/luna (10 miliarde de pachete/luna).
Dintre evenimentele mai importante care au avut loc in 1991, poate ca ar mai merita mentionate lansarea limbajului de programare Python, a Linux-ului 0.01 (a carui sursa avea 64KB), precum si conectarea la NSFNET a Africii de Sud, Croatiei, Hong Kong-ului, Poloniei, Portugaliei, Sinagapore, Taiwanului, Tunisiei si Ungariei. In 1992 numarul gazdelor atinge 1 milion, si apare expresia „surfing the Internet”(a naviga pe Internet). De fapt, termenul „net-surfing” mai aparuse pe USENET cu cateva luni inainte.
Se conecteaza la NSFNET Antarctica, Camerun, Cipru, Ecuador, Estonia, Kuweit, Letonia, Luxemburg, Malaiesia, Slovenia, Thailanda si Venezuela. Avand in vedere ca Romania avea sa se conecteze abia un an mai tarziu, mi s-a parut amuzant ca tari precum Antarctica, Kuweit sau Thailanda ne-au luat-o inainte…:).
In 1993 apare versiunea 1.0 a browserului Mosaic. Doi dintre liderii echipei care au dezvoltat browserul la NCSA (National Center for Supercomputing Applications) au fost doua persoane „cu greutate”, si anume Marc Andreesen (unul dintre fondatorii Netscape) si Jim Clark (unul dintre fondatorii Silicon Graphics).
Este bine sa retinem acest an, si poate chiar si data exacta (30 aprilie 1993), fiindca este momentul in care CERN a anuntat ca WWW-ul este gratuit pentru toata lumea. (Cum ar fi fost astazi daca ar fi trebuit sa platim taxe pentru a naviga pe Internet?!).
In luna iunie a acestui an, erau online exact 130 de situri. Studiul efectuat de Netcraft in luna aprilie a anului 2005 avea sa arate ca in luna respectiva (aprilie 2005) erau online 62,286,451 de situri!
In acest an apar si alte tipuri de daunatori in afara de celebrii virusi. Se conecteaza la NSFNET Bulgaria, Costa Rica, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Federatia Rusa, Fiji, Ghana, Guam, Indonezia, Kazakhstan, Kenya, Liechtenstein, Peru, Romania, Turcia, Ucraina si Insulele Virgine.
Un an mai tarziu, in 1994 se sarbatoreste cea de-a 25-a aniversare a Internetului/ARPANET-ului. Acesta a fost unul bogat in evenimente legate de Internet si unul determinant pentru istoria Internetului. Sunt lansate browserele Opera si Netscape.
Hakon Lie si Bert Bos dezvolta ceea ce avea sa poarte denumirea de CSS (Cascading Style Sheets – Folie de stil in cascada).
David Filo si Jerry Yang studenti la Inginerie Electrica in cadrul Universitatii Stanford, au infiintat un ghid al siturilor web, care mai tarziu avea sa fie denumit yahoo.com. Ideea initiala a fost aceea de a tine evidenta intereselor personale pe Internet. Situl se numea initial „Jerry’s Guide to the World Wide Web – Ghidul lui Jerry catre WWW”, insa acesta s-a transformat in Yahoo!, acronim de la Yet Another Hierarchical Officious Oracle.
Craciunul anului 1994 nu va fi uitat niciodata probabil de Kevin Mitnick, care a fost prins si retinut cu ajutorul specialistului in securitate Tsutomu Shimomura. In acest an se conecteaza la NSFNET: Algeria, Armenia, Bermuda, Burkina Faso, China, Columbia, Filipine, Jamaica, Jordan, Liban, Lituania, Macao, Maroc, Noua Caledonie, Nicaragua, Niger, Panama, Senegal, Sri Lanka, Swaziland, Uruguay si Uzbekistan.
Perioada de dupa 1995 si pana in prezent a fost una din cele mai bogate si pline de evenimente in istoria Internetului.
Odata cu infiintarea vBNS (very high speed Backbone Network Service – www.vbns.net) de catre National Science Foundation (NSF), care interconecta centre performante, ia nastere noul NSFNET.
La data de 23 mai 1995, compania Sun lanseaza limbajul de programare JAVA. „La 23 mai 1995, John Gage, director al biroului pentru stiinta al Sun Microsystems, si Marc Andreessen, cofondator si vicepresedinte executiv la Netscape, au anuntat audientei SunWorld ca tehnologia Java este reala, oficiala, si urma sa fie incorporata in browserul Netscape, portalul lumii catre Internet. La acea vreme, toata echipa Java, care nu era inca o divizie, numara mai putin de 30 de oameni” – www.sun.com. Acest grup restrans a stat la baza promovarii si dezvoltarii tehnologiei de succes.
In aceasta perioada se concretizeaza aspectul „multimedia” al Internetului si totodata posibilitatile deosebite in acest sens. RealAudio, o tehnologie de streaming (transmisie continua si fluida a unor pachete de date), a permis utilizatorilor sa asculte muzica direct de pe Internet aproape in timp real. Tot in aceasta ordine de idei, Radio HK este primul post comercial care transmite 24 de ore din 24 doar pe Internet.
Se incepe furnizarea de acces la Internet prin dial-up de catre companii precum America Online, CompuServe, multe altele care-si desfasurau activitatea in domeniul calculatoarelor devin publice, Netscape aflandu-se in fruntea acestora.
Poate mult spus, insa din pacate 1995 este anul in care inregistrarea domeniilor nu mai este gratuita, percepandu-se o taxa anuala de 50 USD.
La data redactarii acestui articol se implinesc exact zece ani de cand i s-a interzis pentru prima data unei persoane sa acceseze Internetul. Este vorba despre Christopher Matthew Lamprecht, avand numele de cod „Minor Threat”. Acesta a fost acuzat pentru mai multe infractiuni, recunoscandu-si vina. La inceputul anilor ’90, Chris a conceput un program, denumit Tone Locator (ToneLoc), pentru gasirea de linii telefonice deschise. La adresa www.cnn.com/TECH/computing/9810/23/jail.idg/ poti sa gasesti un articol interesant („ce se intampla cu hackerii in inchisoare”) despre acest personaj.
In 1996, MCI upgradeaza backbone-ul Internetului prin adaugarea a peste 12500 de porturi, viteza crescand de la 155Mbps la 622Mbps. Este adusa in discutie posibilitatea adaugarii a 7 noi gTLD-uri (generic Top Level Domain): .firm, .store, .rec, .info, .nom, .arts, .web.
Acest an marcheaza si inceputul razboiului browserelor, care pana atunci se dusese doar intre Microsoft si Netscape, multe companii noi lansand variante beta a unor navigatoare.
Ar fi interesant sa vedem o evolutie comparativa a procentelor detinute de cele doua browsere importante, si cum s-au schimbat lucrurile intr-o perioada scurta de timp:
Mai – Netscape 83,2%, IE 7%
Iunie – Netscape 78,2%, IE 8,3%
Iulie – 72,6%, IE 15,8%
August – 62,7%, IE 29,1%
A fost inceputul unei dominatii care avea sa dureze ani buni, aproape pana in zilele noastre, cand situatia a inceput sa se clatine serios pentru browserul companiei Microsoft.
Bineinteles ca, asa cum se intampla de obicei, odata cu lucrurile bune pe care le-a adus Internetul, au inceput sa se strecoare si aspecte mai putin placute, cum ar fi virusi, viermi de Internet, materiale pornografice sau instigatoare la violenta.
In urma acestor evenimente si nu numai, in diverse tari incep sa apara restrictii in ceea ce priveste accesul si utilizarea Internetului.
„China – utilizatorii si providerii trebuie sa se inregistreze la politie;
Germania – restrictionarea accesului la anumite newsgroup-uri ale CompuServe;
Arabia Saudita – limiteaza accesul la Internet doar pentru universitati si spitale;
Singapore – furnizorii de continut politic si reigios trebuie sa se inregistreze la stat;
Noua Zeelanda – clasifica PC-urile ca si „publicatii” care pot fi cenzurate sau confiscate”.
Sursa: Human Rights Watch – www.hrw.org
Un an mai tarziu, afacerile cu nume de domenii incep sa infloreasca, domeniul business.com fiind vandut in schimbul sumei de 150.000 USD.
In 1998 se estimeaza ca Web-ul cuprinde intre 275 (Digital) si 320 (NEC) de milioane de pagini. Si daca tot pomeneam de afacerile pe Internet, Compaq achizitioneaza altavista.com pentru 3,3 milioane de dolari.
La 22 februarie 1999, „First Internet Bank of Indiana” – www.firstib.com , devine prima banca ce ofera o gama completa de servicii doar pe Internet.
MCI/Worldcom, furnizorul vBNS pentru NSF, incepe upgradarea backbone-ului SUA la 2,5Gbps.
In primavara acestui an, ICANN anunta 5 registratori pentru SRS (Shared Registry Systems): CORE, AOL, France Telecom/Oléane, Melbourne IT, si Register.com. De altfel, ultimul din aceasta lista, Register.com este primul registrator care activeaza online incepand cu 7 iunie 1999.
IBM devine primul partener corporativ caruia i s-a aprobat accesul la reteaua Internet2, denumit pe situl oficial www.internet2.edu , „un proiect condus de peste 200 de universitati americane, in colaborare cu industria si guvernul, care dezvolta aplicatii si tehnologii avansate pentru cercetare si educatie, accelerand astfel crearea viitorului Internet”. Doi ani mai tarziu, cinci licee din cinci state americane aveau sa devina primele care au obtinut acces la reteaua Internet2. Anul 1999 a fost unul in care pe Internet oportunitatile si tehnologiile principale au fost bancile si comertul electronic.
Dupa ce domeniul business.com a fost vandut din nou, de data aceasta pentru 7,5 milioane USD, devenea evident ca numele de domenii trebuiau alese „cu grija” daca doreai sa te imbogatesti in acest fel.
Inceputul noului mileniu nu a fost unul de bun augur, un masiv atac de tip DOS (Denial of Service – pachete de informatii trimise catre o tinta pana aceasta se blocheaza si nu mai poate accepta trafic legitim – ca in cazul unei linii telefonice supraaglomerate) afectand situri importante precum Amazon, Yahoo, CNN.com sau eBay. Un articol detaliat pe aceasta tema poti sa gasesti la adresa http://archives.cnn.com/2000/TECH/computing/02/09/cyber.attacks.01/index.html.
La 4 mai este lansat viermele „Love Letter” fiind afectate sistemele pe care ruleaza Windows si care au activate WSH (Windows Scripting Host); mai multe detalii despre acest program malitios poti sa afli vizitand pagina http://www.cert.org/advisories/CA-2000-04.html.
Spre sfarsitul anului, ICANN selecteaza noi TLD-uri: .aero, .biz, .name, .pro, .coop, .info si .museum.
Uneori excesul de zel duce la crearea unor situatii cel putin bizare, cum s-a intamplat in anul 2001 in Australia, cand „forwardarea” e-mailurilor devine ilegala, fiind vazuta ca o incalcare a drepturilor de autor.
In luna iulie, Napster si-a inchis portile din cauza problemelor legate de incalcarea legii drepturilor de autor, 60 de milioane de utilizatori ramanand cu buzele umflate… (nu e de mirare ca RIAA, cea care a intentat procesul, a ajuns una dintre cele mai blamate asociatii).
Tot in vara acestui an, un incendiu care a avut loc intr-un tunel din Baltimore, Maryland a afectat serios cablurile din fibra optica folosite de furnizori importanti, perturband serios traficul in statele „atlantice”.
Spre sfarsitul lui 2001 are loc in timp real prima transmisie HDTV necomprimata pe Internet2.
Cei mai importanti virusi ai anului au fost, in ordinea aparitiei Code Red, Nimda, SirCam, BadTrans, iar tehnologii promitatoare, precum “Grid Computing” si P2P bateau la usa.
In septembrie 2002, Internet2 numara 200 de universitati, 60 de corporatii si 40 de membri afiliati.
O luna mai tarziu, sute de situri spaniole “s-au inchis” in semn de protest pentru legea care cerea tuturor siturilor comerciale sa se inregistreze la guvern.
In 2003 viermele de Internet SQL Slammer a cauzat unul dintre cele mai mari si mai rapide atacuri de tip DDoS (Distributed Denial of Service). Au fost blocate 5 din cele 13 servere DNS, si mii de alte servere obisnuite.
La scurt timp au urmat alte doua dezastre, cauzate de data aceasta de virusul Sobig.F si de viermele de Internet MSBlast (Blaster).
La inceputul anului 2004, mai exact in luna februarie, Abiline (coloana vertebrala a Internet2) este upgradat de la 2,5Gbps la 10Gbps, iar pentru “pretentiosi” Network Solutions ofera inregistrare de domenii pentru 100 de ani.

Istoria internetului partea I

Deschidem calculatorul si zilnic ne lovim de email, browser, server, chat, mesagerie instantanee. Toate acestea reunite sub tutela Internetului. Cum a aparut si s-a dezvoltat acest paianjen urias, ce a stat la baza lui, vom vedea in paragrafele urmatoare.

Implicatii si influente

Bineinteles ca aproape toate lucrurile pe care le face omul sunt legate de progres. Iar progresul este in mare masura sinonim cu confortul. Daca stam sa ne gandim ca acum cateva secole era nevoie de cateva saptamani sau poate chiar luni pana se raspandea o stire de la un capat la altul al Pamantului, asa ceva pare de neconceput in ziua de azi, cand poti sa afli instantaneu ce se intampla la zeci de mii de kilometri distanta.
O definitie a Internetului ar suna cam asa: un „mecanism” urias format din zeci de milioane de calculatoare conectate intre ele (prin cabluri sau wireless) prin care orice persoana poate sa aiba acces la informatii, indiferent de pozitia geografica in care se gaseste. Astfel, o persoana din Londra poate sa acceseze – in cateva secunde – informatii care se gasesc pe un server din Tokyo.
Spuneam intr-unul dintre paragrafele anterioare ca nevoia de confort si economisirea timpului au fost si sunt motoarele principale ale evolutiei (tehnologice, sociale, comerciale). Internetul a constituit o revolutie pentru fiecare dintre acesti trei factori. Din punct de vedere tehnologic, lucrurile au explodat in ultimii 10 ani, astfel incat s-a ajuns astazi la schimbarea de date intre doua calculatoare aflate in orase diferite, cu viteze de 101 Gb/s, ceea ce practic inseamna ca ai putea transfera toate datele de pe un hard disc de 250 de GB in 19,8 secunde!
Semnificativ a fost si impactul asupra relatiilor sociale. Accesul mult mai rapid la informatie influenteaza foarte mult generatiile emergente, iar modalitatile de comunicare sunt diverse si extrem de accesibile.
Nu in ultimul rand, Internetul a devenit o baza a comertului, facilitand mult platile si diverse tranzactii.
Insa cum toate acestea trebuie sa fi avut un inceput, am fost curios sa vad de unde a pornit totul, asa ca m-am asezat confortabil in fotoliu, mi-am pus ochelarii pe nas si am inceput sa cercetez…

Origini

Cu toate ca ceea ce voi spune acum ar putea suna ciudat si – chiar daca as putea sa fiu acuzat ca exagerez – primul eveniment care a avut o anumita semnificatie in pregatirea terenului a fost cablul trans-Atlantic realizat in 1858. La vremea respectiva evenimentul a fost vazut ca o super-realizare, chiar daca in realitate a fost un esec tehnic, functionand doar pentru cateva zile. 8 ani mai tarziu insa, cablurile instalate aveau sa reziste timp de aproape un secol!
Si am sa mai fac inca o declaratie „incendiara”: probabil ca am putea sa le multumim rusilor pentru Internetul de azi! :) Bineinteles ca e mult spus, insa o legatura chiar exista. In 1957, dupa ce Uniunea Sovietica a lansat la data de 4 octombrie primul satelit artificial, Sputnik, Statele Unite au ripostat infiintand la 7 februarie 1958, in cadrul Departamentului Apararii, ARPA (Advanced Research Projects Agency), agentie responsabila cu cercetarea stiintifica si tehnologica pentru armata. La adresa www.arpa.mil se gaseste situl oficial al organizatiei (acum DARPA – Defense Advanced Research Projects Agency). Aceasta organizatie a strans in jurul ei o multime de persoane foarte capabile, care in mai putin de un an si jumatate au realizat primul satelit american.
Abia peste cativa ani, ARPA a inceput sa se concentreze asupra retelelor si tehnologiei comunicatiilor.
Una dintre cele mai importante persoane care a contribuit la nasterea Internetului, este fara doar si poate Joseph Carl Robnett “Lick” Licklider. Dar inainte de a continua, ar fi oportun sa amintesc si lucrarea lui Leonard Klienrock, „Information Flow in Large Communication Nets”, un text in care este prezentata pentru prima data teoria schimbului de „pachete”. Documentul scanat integral il gasesti la adresa www.lk.cs.ucla.edu/LK/Bib/REPORT/PhD/proposal.html .
Licklider a fost ales in 1962 sa conduca centrul ARPA de cercetare si imbunatatire a utilizarii calculatorului in scopuri militare. Fiind o persoana foarte deschisa si intreprinzatoare, Licklider nu s-a plafonat si a extins contractele din sectorul privat catre universitati, acesta fiind pasul care a dus la infiintarea ARPANET.
Cat timp a fost la DARPA si-a convins succesorii, pe Iavn Sutherland, Bob Taylor si pe Lawrence Roberts de importanta conceptului de retea.
Nu a trecut mult timp pana cand Roberts a pus teoria in practica, asa ca in 1965 impreuna cu Thomas Merrill au conectat doua calculatoare, un TX-2 situat in Massachusetts cu un Q-32 aflat in California prin intermediul unei conexiuni dial-up foarte lente, luand nastere practic prima retea de tip WAN (wide area network). Realizarea a demonstrat ca PC-urile pot functiona foarte bine interconectate, pot sa schimbe date sau sa ruleze programe, insa a mai evidentiat o realitate: necesitatea unei conexiuni mai rapide.
In lucrarea „On Distributed Communications” (1964), un inginer pe nume Paul Baran descrie o arhitectura remarcabila a unei retele de distribuire a pachetelor de date. Reteaua este creata in asa fel incat sa reziste la degradarea unuia dintre componente fara a se pierde comunicatia intre doua puncte. Din moment ce fiecare calculator poate fi conectat la unul sau mai multe computere, s-a presupus ca orice legatura a retelei poate sa se intrerupa, astfel ca nu exista un control sau o administrare centrala.
Arhitectura lui Baran a fost bine pusa la punct, si a fost un punct de baza in a convinge armata ca retelele globale de calculatoare sunt o tehnologie promitatoare. Pentru activitatea si contributia pe care a avut-o la infiintarea si evolutia Internetului, Baran a primit numeroase premii, printre care Medalia IEEE Alexander Graham Bell (distinctie stabilita in 1976 pentru a celebra un centenar de la inventarea telefonului).
Doi ani mai tarziu, in 1966, Roberts a intocmit primul plan ARPANET, urmand ca in 1969 cei de la UCLA (University of California, Los Angeles) sa le propuna celor de la DARPA organizarea centrului „Network Measurement” in cadrul proiectului ARPANET (Advanced Research Project Agency Network). In acest an BBN (Bolt, Beranek and Newman – o firma de consultanta fondata in 1948) a livrat celor de la UCLA un IMP (Interface Message Processor – un router cu o interfata si un soft special) bazat pe Honeywell DDP 516 (minicalculator cu 12K de memorie), pentru a se incerca o interconectare, liniile de 50Kbps prin care s-au realizat legaturile fiind furnizate de AT&T. Acesta a fost conectat la alte doua situri (SRI si UCSB), intr-o retea cu patru noduri.
Nodul 1 - UCLA, nodul 2 – SRI (Stanford Research Institute), nodul 3 – UCSB (University of California Santa Barbara) si nodul 4 – UA (University of Utah).
Planul era intr-adevar maret pentru acea perioada: un profesor de la universitatea din California impreuna cu un grup de studenti au incercat sa se logheze in calculatorul Universitatii din Stanford si sa trimita cateva date catre acesta. Lucrurile au luat o turnura neasteptata insa. Pe data de 29 octombrie, in momentul in care au incercat sa scrie „login” pentru a vedea daca literele sunt afisate pe monitorul aflat la distanta, cand au ajuns la litera G, sistemul s-a blocat :). Oricum, pana si faptul ca primele doua litere aparusera, era deja o adevarata realizare.
Inceputul anilor 1970 a insemnat accelerarea procesului de dezvoltare, V.G. Cerf, C.S. Carr si S. Crocker publicand lucrarea „HOST-HOST Communication Protocol in the ARPA Network”, iar gazdele ARPANET incep sa foloseasca NCP (Network Control Protocol) primul protocol „host-to-host”.
In anul urmator existau deja 15 noduri (23 de gazde): UCLA, SRI, UCSB, Univ of Utah, BBN, MIT, RAND, SDC, Harvard, Lincoln Lab, Stanford, UIU(C), CWRU, CMU, NASA/Ames.
La inceputul toamnei BBN a inceput sa livreze IMP-uri folosind Honeywell 316 (mai ieftin decat predecesorul sau). Din cauza faptului ca IMP-urile erau limitate la 4 conexiuni, BBN a dezvoltat un IMP care suporta pana la 64 de terminale.
Acest an este unul de referinta, deoarece Ray Tomlinson – angajat al BBN – inventeaza programul de email ce avea ca scop expedierea de mesaje intr-o retea. De fapt emailul a fost o combinatie intre SENDMSG si CPYNET (un program experimental de transfer de fisiere). Tomlinson a modificat programul pentru ARPANET, ajungand un adevarat succes. Tot in aceasta perioada a fost ales si simbolul „@” (at) pentru a conecta numele utilizatorului cu numele gazdei, adresare ce a ramas neschimbata pana in ziua de azi.
Anul 1973 a fost de asemenea unul important, deoarece au avut loc mai multe evenimente semnificative :
- s-a realizat prima conexiune internationala la ARPANET (cu UCL – University College of London).
- apare in lucrarea de doctorat a lui Bob Metcalfe conceptul Ethernet.
- intr-o publicatie aparuta in luna martie, se precizeaza ca numarul de utilizatori ai ARPANET-ului depaseste 2000, iar 75% din trafic este „acaparat” de email.

In luna mai a anului 1974, Bob Kahn si Vint Cerf au publicat o lucrare denumita „A Protocol for Packet Network Interconnection”, disponibila integral la adresa http://global.mci.com/us/enterprise/insight/cerfs_up/technical_writings/protocol_paper/index.xml?slide=1 , lucrare cam „greoaie”, insa care merita citita deoarece descrie in detaliu designul si implementarea unui program de control al transmisiei (TCP), care in 1978 se va desparti in TCP si IP.
ARPANET a dat nastere unui numar de protocoale legate in primul rand de schimbul de pachete. Astfel, unul dintre cele mai trainice rezultate a fost dezvoltarea unui protocol utilizator-retea care a devenit interfata standard dintre utilizatori si retele, denumit „ITU-T Recommendation X.25”. Acesta a fost si baza pe care firma de consultanta BBN (despre care am vorbit in numarul trecut) a deschis Telenet-ul, un serviciu comercial de schimb de pachete, care a devenit odata cu trecerea timpului parte a serviciului Sprint X.25.
Un an mai tarziu, apare si primul „mailing list” - un grup de discutii pe o anumita tema prin intermediul mesajelor trimise prin email; in momentul in care un mesaj este trimis pe o astfel de lista de emailuri, fiecare persoana inregistrata primeste un mesaj – creat de Steve Walker. Einard Stefferud e persoana care si-a luat rolul de moderator deoarece aceasta lista nu a fost automata la inceput.
Trecusera doar patru ani de cand Tomlinson inventase programul de email, si a urmat ca John Vittal sa se implice, sa dezvolte si sa transforme programul intr-unul cu o interfata prietenoasa si care sa ofere mai multe optiuni. Desi fusesera adaugate optiuni pana cand Vittal, tanar programator la ISI (Information Sciences Institute) in cadrul Universitatii din California de Sud s-a pus sa dezvolte MSG, acesta a fost primul program care a oferit functii de „filing”, „forwarding” si „replying”.
Anul 1977 aduce RFC 733, standardul pentru formatele mesajelor text (specificatiile emailului). La adresa www.faqs.org/rfcs/rfc733.html poti sa gasesti documentul integral. Lucrarea prezinta spatiul de lucru, sintaxa, semantica si se incheie cu cateva exemple concrete.
Dupa ce in luna martie a anului 1978, TCP s-a impartit in TCP si IP, la 12 aprilie 1979, Kevin MacKenzie trimte un email catre MsgGroup in care sugereaza utilizarea anumitor simboluri, de genul -), pentru ca textul sa nu fie prea searbad. Simbolul „-)” vroia sa insemne „limba in barbie”. Problema a fost ca in acel moment nimeni nu a parut interesat de idee, asa ca aceasta a ramas doar in stadiul de proiect. Abia 3 ani mai tarziu, Scott Fahlman (socotit parintele emoticon-urilor) a propus utilizarea simbolurilor :-) si :-( pentru a nu se mai isca discutii interminabile atunci cand cineva posta un text in gluma, iar altii il luau in serios. Fahlman nu avea sa realizeze ce importanta va avea acel mesaj, asa ca nu i-a dat atentia cuvenita, iar acesta s-a pierdut. In cele din urma, dupa mari eforturi, mesajul a fost recuperat. La adresa www-2.cs.cmu.edu/~sef/Orig-Smiley.htm poti sa citesti mesajul original si istoria buclucasa de recuperare a acestuia.
Inceputul anilor 1980 este unul destul de ghinionist, deoarece la data de 27 octombrie sistemul ARPANET este complet blocat de un virus (se pare ca a fost vorba de un accident si nu de intentie), fiind necesare careva zile pana ce sistemul este pus din nou pe picioare. Tot in aceasta perioada au fost initiate doua noi proiecte de retelistica: BITNET (Because It’s Time NETwork) si CSNET (Computer Science NETwork). BITNET a inceput ca o retea cooperativa la Universitatea City din New York, realizand prima conexiune catre Yale. Aceasta a adoptat suita de protocoale IBM RSCS si se baza pe conexiuni directe de linii inchiriate intre participanti. Majoritatea conexiunilor BITNET originale faceau legaturile intre calculatoare IBM performante din centrele universitare. Lucrurile aveau insa sa se schimbe pe masura ce implementarile protocoalelor puneau la dispozitie si alte calculatoare. Un avantaj al acestei retele era faptul ca oferea utlizatorilor servicii unice de genul LISTSERV (o aplicatie software de liste e-mail).
CSNET (Computer Science NETwork) a fost fondata de NSF (National Science Foundation) in primul rand pentru a furniza servicii de retelistica (email in special) universitatilor si grupurilor de cercetare care nu aveau acces la ARPANET. CSNET folosea protocolul Phonenet MMDF, si in premiera a utilizat TCP/IP prin X.25 (protocol de schimb al pachetelor de date) folosindu-se de retele publice.
In 1982 DCA si ARPA stabilesc TCP (Transmission Control Protocol – Protocolul de control al transmisiei) si IP (Internet Protocol) ca suita de protocoale pentru ARPANET, cunoscute ca si TCP/IP. Acest eveniment a dus la o prima definitie a „internetului”, un set de retele interconectate (cele care foloseau TCP/IP), iar „Internet” – „interneturi” TCP/IP conectate intre ele.
Tot in acest an este creat de EUUG (European Unix Users Group), Eunet (European UNIX Network) care furniza servicii de e-mail si USENET (un sistem de mesagerie care foloseste o retea de calculatoare, de obicei Internetul, pentru a transfera mesaje organizate pe diferite teme).
In urmatorii doi ani au avut loc mai multe evenimente importante. Sunt conectate la retea orasul Stuttgart si Korea, iar in acelasi timp sunt realizate conexiuni noi intre Olanda, Suedia, Danemarca si Marea Britanie.
ARPANET avea sa se desparta in ARPANET si MILNET, cea din urma unindu-se cu DDN (Defense Data Network) creata cu un an in urma. Din cele 113 noduri existente, 68 au trecut in proprietatea MILNET.
Apar si statiile „desktop” pe care rula Berkley UNIX (4.2 BSD), acesta incluzand software de retea (la adresa www.daemonnews.org/199903/history.html poti sa gasesti o istorie interesanta a sistemului UNIX, inainte de Berkeley, 1975-1984).
De fapt anii 1980, au fost marcanti pentru explozia calculatoarelor, care aveau sa devina in scurt timp niste lucruri obisnuite in birourile importante, dar nu numai. Furnizarea de calculatoare si programe pentru acestea a devenit cea mai importanta industrie in mai putin de o decada. Astfel, echipamentele de retea erau o afacere profitabila pentru ingineri limitati pana atunci doar la calculatoare „mainframe”. Xerox a fost compania care a sesizat pericolul care vine din partea calculatoarelor, si temandu-se ca nu cumva produsele sale sa nu mai fie cautate (masini de scris, copiatoare), l-a angajat pe Bob Taylor, director la IPTO (Information Processing Techniques Office) in cadrul ARPA in perioada 1965-1969, pentru a construi un centru de cercetare Xerox, in care cele mai luminate minti sa nu faca altceva decat cercetare si dezvoltare in domeniul calculatoarelor si tehnologiei. Astfel a aparut PARC (Palo Alto Research Center), unde au fost recrutati printre altii, Jerry Elkind si Severo Ornstein.
Atmosfera la PARC era deosebita, o multime de tehnicieni si oameni de stiinta lucrand pentru viitorul calculatorului. In curand Xerox avea sa ajunga aproape de talia IBM-ului, aici nascindu-se si proiectul „Alto”, cu motto-ul „Un calculator pe biroul fiecaruia!”.
1984 este anul in care a fost introdus DNS-ul (Domain Name System). Acesta este un serviciu care indica modul in care numele sunt traduse in adrese IP, in acelasi timp controland si livrarea corespunzatoare a e-mailurilor. Daca un calculator nu se poate conecta la DNS, browserul nu va fi capabil sa acceseze situri folosind cuvinte-cheie usor de retinut (la adresa www.ripe.net/ripe/docs/ripe-192.html gasesti o configurare simpla a unui DNS). Acum este depasita si granita celor 1000 de „gazde”. Un an mai tarziu, la data de 15 martie 1985, symbolics.com devine primul domeniu inregistrat, urmand apoi cmu.edu, purdue.edu, rice.edu, berkeley.edu, ucla.edu, rutgers.edu, bbn.com, mit.edu, think.com, css.gov, mitre.org etc.
Canada a realizat in 1985 o mare performanta reusind intr-un an sa interconecteze universitatile din est cu cele din vest.
Un an mai tarziu ia fiinta NSFNET (National Science Foundation Network). Bazata pe modelul primitiv ARPANET care era axat pe o singura infrastructura pentru interconectarea campusurilor, NSFNET s-a concentrat pe o schema in care clientii regionali se conecteaza la backbone-ul NSFNET, iar la acestia se pot conecta alti clienti. NSF a creat 5 supercentre (JVNC@Princeton, PSC@Pittsburgh, SDSC@UCSD, NCSA@UIUC, Theory Center@Cornell) pentru a putea furniza putere de procesare pentru toti clientii. Interconectarea se baza pe un backbone („Fuzzball”) de 56kb/s, ceea ce a permis o explozie de conexiuni, in special din partea universitatilor.
Pentru a ne putea da seama de modul si viteza in care s-a dezvoltat Internetul, este suficient sa precizez ca in 1987 numarul „gazdelor” depaseste 10.000, ceea ce inseamna ca in mai putin de 3 ani, acestea au crescut de 10 ori.
In 1988, cind numarul ajunsese la 60.000 are loc un eveniment mai putin fericit: peste 6.000 de calculatoare au fost infectate cu un vierme de Internet (denumit Morris Worm, dupa numele autorului), blocand aproape in totalitate sistemul.
Francis Litterio povesteste pe pagina sa de Internet, http://world.std.com/~franl/ ce s-a intamplat: „Imi aduc aminte ce s-a intamplat. Obisnuit cu calculatorul, pentru mine fusese un eveniment deosebit, dar in 1988 Internetul era necunoscut chiar si celor mai pretentiosi reporteri, iar WWW-ul (World Wide Web) nu fusese inca inventat. Mi-aduc aminte ca NBC Evening News au dedicat mai putin de 30 de secunde acestui eveniment. Daca un dezastru de acceasi amploare ar avea loc in zilele noastre, presedintele SUA ar tine probabil o conferinta de presa in care sa calmeze populatia…” […] „In seara zilei de 2 noiembrie 1988, un program care se autocopia a fost lansat pe Internet. Programul, un vierme de Internet, <> calculatoare VAX si Sun-3 pe care rula Berkeley UNIX, si s-a folosit de resursele acestora pentru a ataca alte calculatoare. In cateva ore, programul s-a raspandit in intreaga America, infectand sute de mii de calculatoare, majoritatea dintre acestea devenind inactive”. […] „3 noiembrie 1988 este deja cunoscuta ca <>. Administratorii de sistem din toata tara au lucrat din greu in acea zi si au descoperit ca retelele de calculatoare erau supraincarcate. Daca s-au putut loga si au generat o lista de activitate, au observat mii de procese de tip <> (interpretori de comenzi). In momentul in care au incercat sa inchida procesele, acestea reapareau cu o viteza si mai mare. Nici macar restartarea calculatoarelor n-a avut nici un efect, deoarece in cateva minute de la repornire, sistemele erau din nou supraincarcate de aceste procese misterioase. De fapt, calculatoarele fusesera invadate de un vierme de Internet. Acesta este un program care se propaga printr-o retea, folosindu-se de resursele unui sistem pentru a-l ataca pe altul. (Virusul, in comparatie cu viermele de Internet, este un program care se insereaza intr-un alt program). Viermele a profitat de gaurile de securitate ale sistemelor pe care rula BSD UNIX 4.2, 4.3 sau SunOS. Aceste gauri i-au permis conectarea la alte calculatoare din retea, trecerea de pasul de autentificare, copierea iar apoi atacul asupra altor sisteme. Supraincarcarea s-a produs din cauza faptului ca viermii se raspandeau in progresie geometrica. Internetul nu fusese atacat atat de puternic pana in acel moment, cu toate ca existasera diverse speculatii ca se pregateste un astfel de atac. Majoritatea administratorilor de sistem nu erau familiari cu conceptul de viermi de Internet, si a durat o perioada pana ce si-au dat seama ce se intampla si ce ar fi de facut”.
Intreaga poveste prezentata detaliat si care merita citita o gasesti la adresa http://world.std.com/~franl/worm.html .
In urma acestui incident, DARPA fondeaza CERT (Computer Emergency Response Team - http://www.cert.org/), un centru de expertiza in securitate pe Internet, organizatie care opereaza si in 2005. Intre timp, backbone-ul NSFNET este upgradat la T1 (1,544 Mbps).
O alta organizatie importanta a fost IANA (Internet Assigned Numbers Authority – www.iana.org). Aceasta poate fi considerata coloana vertebrala a Internetului, fiind responsabila cu administrarea adreselor de Internet, a numelor de domenii si aspectelor legate de protocoale. Locul acesteia a fost luat de ICANN (Internet Corporation for Assigned Names and Numbers), organizatie fondata cativa ani mai tarziu.
O persoana marcanta atat pentru aceasta organizatie, cat si pentru evolutia Internetului, a fost Dr. Jonathan B. Postel. Director al diviziei Computer Networks la ISI (Information Sciences Institute) in cadrul Universitatii Southern Carolina, si director al IANA, Postel a fost rasplatit in 1998 pentru contributia sa la evolutia Internetului cu medalia de argint a ITU (International Telecommunication Union). Pentru o descriere mai detaliata a activitatii acestuia viziteaza adresa www.postel.org/remembrances/iana-pr102098.html.
Fanii mircului vor trebui sa retina anul „de gratie” 1988, fiindca in acest an a fost dezvoltat IRC-ul (Internet Relay Chat), de catre Jarkko Oikarinen. Jarkko povesteste cum a inceput totul pe situl www.irc.org/history_docs/jarkko.html : „[...] Lucram in vara anului 1988 la DIPS (Department of Information Processing Science) la Universitatea din Oulu. Cum nu prea aveam multe de facut (administram serverul Sun al departamentului), m-am apucat sa creez un program de comunicare, care avea ca scop sa faca OuluBox putin mai utilizabil. Scopul era sa transforme stirile USENET in discutii in timp real. Jyrki Kuoppala ( jkp@cs.hut.fi) implementase un program de expediere a mesajelor catre alte calculatoare (rmsg), insa nu avea implementat conceptul de canal, asa ca era utilizat pentru comunicatii de la o persoana la alta…”. In continuare, Jarkko relateaza modul in care IRC-ul s-a raspandit mai intai in Finlanda, iar apoi si in alte zone.
Nu in ultimul rand, 1988 a fost anul in care s-au conectat la NSFNET, Canada, Danemarca, Franta, Islanda, Norvegia si Suedia.

Source:myc.ro

Toyota

Toyota Motor Corporation a apărut în luna septembrie a anului 1933, atunci când compania Toyoda Automatic Loom a creat o nouă divizie dedicată producerii de automobile sub conducerea fiului fondatorului, Kiichiro Toyoda. La puţin timp după aceea, divizia producea deja primul motor (Type A Engine), în 1934, care a fost folosit la propulsarea primului autovehicul (Model A1) în luna mai 1935 şi a camionului G1 în august 1935. Producţia autovehiculelor Model AA a început în 1936.

Deşi grupul Toyota este cunoscut azi îndeosebi pentru autovehiculele produse, are o prezenţă activă în industria textilă, producând războaie de ţesut automate (acum complet computerizate), şi maşini de cusut electrice, disponibile în toată lumea.

Toyota Motor Corporation s-a despărţit de compania mamă, devenind o entitate independentă în 1937. Deşi numele de familie al fondatorilor este Toyoda, numele companiei a fost modificat pentru a marca separarea muncii fondatorilor de viaţa casnică, pentru simplificarea pronunţiei şi pentru a fi de bun augur noii firme. Toyota este considerat un nume mai norocos decât Toyoda în Japonia, unde cifra opt este considerată una norocoasă, opt fiind numărul de linii necesare pentru a scrie Toyota cu caracterele katakana.

În timpul războiului din Pacific compania a produs camioane destinate armatei imperiale. Din cauza penuriei de materii prime din Japonia, camioanele militare fuseseră simplificate la maximum - de exemplu, aveau un singur far amplasat în centrul capotei. Fabricile Toyota din Aichi au scăpat bombardamentelor deoarece războiul s-a încheiat cu doar puţin timp înaintea unui raid programat al forţelor aliate.

Producţia de autovehicule de pasageri a fost reluată în 1947 cu modelul SA. În 1950 a fost înfiinţată o companie separată specializată în vânzări, Toyota Motor Sales Company, care a funcţionat până în anul 1982. În aprilie 1956a fost creat lanţul de reprezentanţe de vânzări Toyopet.

Toyota în lume

Toyota deţine fabrici în toată lumea, unde se produc şi asamblează autovehicule pentru pieţele locale. Compania deţine fabrici de producţie sau asamblare în Japonia, Statele Unite, Australia, Canada, Indonezia, Polonia, Africa de Sud, Turcia, Marea Britanie, Franţa, Brazilia, cele mai recente fiind cele din Pakistan, India, Argentina, Republica Cehă, Mexic, malaezia, Tailamda, China şi Venezula.

Primul vehicul Toyota construit în afara Japoniei a fost un Land Cruiser FJ-251 construit în Sao Paulo, Brazilia, în luna mai a anului 1959.

Mărcile companiei

Lexus

Lexus este marca sub care Toyota produce automobile de lux. În Statele Unite, Lexus deţine topul vânzărilor la maşini de lux. De la introducerea mărcii în 1989, Lexus şi-a dobândit reputaţia de a vinde produse fiabile şi a oferi servicii de calitate către client. În anul 2006, firma de evaluare a produselor J.D.Power a declarat Lexus ca fiind cel mai fiabil brand din Statele Unite pe baza unui sondaj în care a intervievat peste 47.000 de posesori de autovehicule referitor la problemele pe care le-au avut în primii trei ani de la cumpărarea autovehiculului.

Scion

Scion este o divizie a Toyota care activează doar în Statele Unite.

Toyota este cel mai mare producător de autovehicule din Asia şi al doilea producător mondial.

Toyota este unul din cei trei mari producători asiatici de autovehicule care concurează producătorii americani pe piaţa mondială, ceilalţi doi fiind Nissan Motors şi Honda Motors. Compania oferă de asemenea servicii financiare prin filiala sa Toyota Financial Services, şi activează şi în alte domenii de activitate. Autovehiculele produse sunt vândute sub denumirile de Toyota, Scion şi Lexus. Toyota deţine majoritatea acţiunilor în cadrul companiilor Daihatsu şi Hino, şi 8,7% din Fuji Heavy Industries, producătorul automobilelor Subaru.

În anul 2005, Toyota împreună cu Daihatsu Motor Companz a produs 8,54 milioane de vehicule, cu aproape 500.000 mai puţin decât General Motors în acel an. În luna iulie 2006 Toyota depăşise Ford în vânzările de automobile, însă producătorul american şi-a recâştigat poziţia o lună mai târziu. Toyota deţine o importantă cotă de piaţă în Statele Unite, Europa şi Africa şi este liderul de piaţă în Australia.

Apple

Apple, Inc. (până în ianuarie2007 Apple Computer, Inc.) este o companie din Silicon Valley, cu sediul în Cupertine, California, cu scop principal de activitate în tehnologia computerilor. Cunoscută mai ales pentru computerele Macintosh, Apple are o reputaţie de inovaţie în industria de înaltă tehnologie.

Istorie

În 1976, Steve Jobs şi Steven Wozniakporneau o firmă de produse electronice într-un garaj închiriat din Palo Alto, în sudul Californiei. Acest garaj este temelia a ceea ce urma să devină curând " Silicon Valley". Peste 37 de ani, alţi doi tineri, într-un alt garaj, porneau o altă firmă legendară: Apple, o afacere de zeci de miliarde de dolari a fost începută în acel garaj. Adevăratul strămoş al computerelor personale nu a fost acel PC produs de IBM în 1981 - aşa cum se crede de obicei - ci un alt aparat numit Altair, care fusese lansat pe piaţă cu mare succes în 1975 de către compania Micro Instrumentation and Telemetry Systems (MITS), din Albuquerque, New Mexico. Altair putea fi comandat şi primit prin poştă; probleme mari nu avea - dacă nu luăm în seamă faptul că venea sub forma unor componente pe care trebuia să le asamblezi personal. Ce se putea face cu această maşinărie? Nimic, trebuie s-o recunoaştem; asta până când doi hackeri adolescenţi, pe nume Bill Gates şi Paul Allen au scris pentru el o versiune de BASIC, cu care se puteau realiza calcule rudimentare.

Tot în 1975, un tânăr numit Steve Jobs se chinuia să-şi afle un ţel în viaţă, acum că terminase liceul; fusese în India şi se întorsese; fusese la o fermă în Oregon şi se întorsese; acum îşi pierdea timpul la Atari, ca programator pentru jocuri video şi frecventa un club de pasionaţi ai computerelor, care îşi ţinea reuniunile într-un parc, pe timpul nopţii. Când apăruse Altair, membrii clubului au fost fericiţi că făcuseră rost de o nouă jucărie; Jobs însă a văzut aici o modalitate de a câştiga ceva bani. Imediat s-a gândit să facă şi el un asemenea computer. Excelentă idee, numai că nu avea calificarea necesară. De aceea a apelat la un amic - Steve Wozniak (pe scurt "Woz") - care tocmai scrisese un limbaj de programare pentru un microprocesor nou, numit MOS Technology 6502. Spre deosebire de Jobs, chinuit de probleme existenţiale, Woz era un tip retras, care prefera să stea şi să apese pe butoanele tastaturii, în loc să cutreiere lumea în lung şi-n lat. În acest fel, acumulase cunoştinţe inginereşti, care îi permiseseră să se angajeze la Hewlett-Packard.

Pentru a pune pe picioare afacerea, Jobs şi-a vîndut Volkswagen-ul său vopsit în toate culorile curcubeului, iar Woz s-a despărţit de calculatorul său programabil. Părinţii lui Jobs aveau un garaj în Los Altos, California; acolo şi-au stabilit cei doi cartierul general - garajul le servea drept cameră a proiectanţilor, unitate de service şi magazin, în acelaşi timp. După câtva timp au realizat 50 de plăci de bază, proiectate de Woz, pe care le-au vândut amatorilor locali, la preţul de 500 de dolari bucata. Noile jucării au fost botezate Apple, după numele casei de discuri care producea melodiile Beatles, grupul preferat al lui Jobs. 1 aprilie este ziua păcălelilor, dar 1 aprilie 1976 a fost şi o zi istorică pentru ei, ziua în care s-a vândut primul Apple.

Apple II

Vânzările mergeau bine, atât de bine încât cei doi şi-au dat seama că nu mai erau competenţi să conducă o afacere care lua proporţii; de aceea, l-au cooptat pe proaspătul pensionar Mike Markkula, care reuşise invidiata performanţă de a ieşi la pensie la vârsta de 32 de ani (acest lucru fusese posibil după câteva manevre pline de succes cu acţiunile bursiere ale lui Intel). Markkula a înţeles imediat că este vorba de o afacere profitabilă; a obţinut un împrumut de la Bank of America, punând la bătaie în plus 91.000 dolari din banii săi. Investiţia s-a dovedit rentabilă, deoarece pe 3 ianuarie 1978 mica firmă a celor trei a devenit Apple Incorporated, cu un capital de 250.000 dolari. În acele zile, sediul firmei s-a mutat la Cupertino, pe locul unde urma să apară întinsul campus Apple. Nu mult după aceea a apărut Apple II, care era ceva mai mult decât o simplă placă de bază - avea cutia sa proprie, sursă de alimentare şi o tastatură încorporată. Multe elemente noi şi atractive apăruseră, ca de pildă posibilitatea de a conecta computerul la un monitor color. Nu e de mirare deci că la West Coast Computer Fair, în aprilie 1978, Apple II a devenit cea mai populară maşină, iar vânzările au atins cifra de 300 de milioane de dolari.

Succesul acestui tip de aparate a atras în competiţie nenumărate firme. Atari, Zenith, Commodore, Tandy, au început să producă tot felul de computere similare şi incompatibile. Adevărata problemă a apărut însă atunci când în ring a intrat IBM. Nu cu mult entuziasm, e adevărat - IBM vindea mainframes cu cel puţin un milion de dolari bucata şi avea o cifră de afaceri de 26 miliarde anual, aşa că vânzarea unor mizilicuri de nici 5.000 de dolari nu părea foarte atractivă. Cu toate acestea, piaţa computerelor personale era prea dinamică pentru a putea fi neglijată, aşa că IBM a scos în 1981 un aparat destul de slab, numit PC. Pentru Apple, aflat în plin avânt, acest lucru nu a avut vreo semnificaţie deosebită; chiar dacă era IBM, în acel moment nu era decât un competitor printre mulţi alţii, aflaţi cu mult în urma Apple. Şi asta deoarece Apple scosese un model revoluţionar: Macintosh.

Diferenţele între lumea PC-urilor IBM şi a celor produse de Apple se adâncise; deşi primele se numeau "computere personale", cu greu puteai găsi aparate mai impersonale şi mai neprietenoase. Până şi forma lor colţuroasă contrasta cu rotunjimile Macintosh-urilor. Oricine pornea computerul dădea de un ecran negru; trebuia să scrii comenzi criptice şi era suficient să greşeşti o literă, pentru a fi lămurit cu replici pline de înţeles ca "Bad command or file name". Macintosh-urile erau cu totul altfel; când porneai calculatorul, dădeai de mutriţa veselă a unui Mac. În plus, spre deosebire de PC-uri computerele Apple aveau o interfaţă grafică uşor de folosit, care a fost introdusă în sistemul de operare al PC-urilor abia de Windows 3.1 (de fapt de la primele versiuni de Windows, dar 3.1 a fost una din cele mai populare si din care s-a desprins si Windows for workgroups).

1976-1980: Primii ani

Apple a fost înfiinţată la 1 aprilie, 1976 de către Steve Jobs, Steve Wozniak, şi Ronald Wayne, pentru a vinde calculator personal Apple I. Acestea au fost construite de mână de catre Wozniak şi prima data arătate publicului la Homebrew Computer Club. Apple I a fost vândut ca o placa de bază (cu procesor, memorie RAM), mai puţin decât ceea ce este astăzi considerat un computer personal. Apple I a fost lansat pe piata in Iulie 1976 cu pretul de 666.66$.

Apple a fost încorporat la 3 ianuarie 1977, fără Wayne, care a vândut partea sa din cadrul companiei înapoi la Jobs si Wozniak pentru 800$.Mike Markula furniza afaceri finantare si de expertiza de 250.000$ in timpul incorporarii Apple.

Apple II a fost introdus la 16 aprilie 1977, la West Coast Computer Faire.Se diferentia de rivalii TRS-80 si Commodore PET, pentru ca venea cu o grafica colorata si o arhitectura deschisa.In timp ce modelele de dinainte foloseau benzi de caseta ca si dispozitive de stocare,Apple a folosea 5 diskete floppy de 1/4 inch pentru interfata, numite Disk II.

Apple II a fost ales de catre VisiCalc -program de calcul tabelar- pentru a fi platforma desktop pentru primul "killer ap".VisiCalc a creat o piata de afaceri pentru Apple II si a dat utilizatorilor un motiv in plus sa cumpere Apple II - compatibilitatea cu biroul.În conformitate cu Brian Bagnall,Apple a exagerat cifrele de vanzari fiind pe locul trei dupa Commodore si Tandi pana a venit VisiCalc.

Până la sfârşitul anului 1970, Apple a avut o linie de un designeri de calculatoare personale şi o linie de producţie.Apple II a fost urmat de Apple III, în mai 1980 iin postura de societate concurat cu IBM şi Microsoft în mediul de afaceri.

Jobs si mai multi angajati apple impreuna cu Jef Raskin au visitat Xerox PARC in decembrie 1979 pentru a vedea Xerox Alto.Xerox a acordat inginerilor Apple trei zile de acces la facilitatile PARC intru un 1 milion$ în pre-IPO Apple stock.Jobs a fost convins de faptul că toate viitoarele computere vor utiliza o interfaţă grafică, precum şi dezvoltarea de o interfaţă grafică;a început pentru Apple Lisa.

1981-1985: Lisa şi Macintosh

Steve Jobs a inceput lucrul la Apple Lisa in 1978 dar in 1982 a fost inlaturat din echipa Lisa.In 1983 Lisa a fost primul computer personal vandut pentru public cu o interfata grafica dar comercializarea lui a fost un esec din cauza pretului mare si a numarului limitat de aplicatii.

In 1984 Apple lanseaza Macintosh.Debutul sau a fost anuntat de faimoasa reclama de 1,5 milioane $ din 1984.Aceasta a fost regizata de Ridley Scott in 22 ianuarie 1984, iar acum este considerat un eveniment crucial pentru succesul Apple.

La inceput Macintosh s-a vandut bine, dar vanzarile urmatoare nu au fost foarte puternice.Vânzările Apple a atins noi cote înalte, iar compania a avut de prima ofertă publică de pe 7 septembrie 1984.Apple este in continua creştere în 1980 datorită vanzarulor din sectorul educaţiei, atribuite de adaptare la limbajul de programare LOGO, folosite în multe şcoli cu Apple II. În unitatea de învăţământ a fost facuta o donatie de Apple II şi un pachet software Apple LOGO publice pentru fiecare scoala din stat.

1986-1993: Crestere si cadere

Dupa ce a invatat cateva lectii dureroase dupa introducrecea voluminosului Macintosh Portable in 1989, Apple introduce in 1991 PowerBook care a stabilit forma moderna si ergonomica a computerelor laptop.In acelasi an Apple a introdus System 7, un mare upgrade pentru sistemul de operare care adauga culoare interfetei grafice si introducea noi capabilitati petntru functiile de retea.Ca urmare a succesului de LC, Apple a prezentat Centris linie.Sfarsitul a fost dezastruos pentru Apple.

În acest timp Apple a experimentat cu o serie de alte produse care nu au avut succes pe piata cum ar fi aparate foto digitale, CD-playere audio portabile, difuzoare, console video, aparate TV. Seria Apple II a fost considerata prea scumpa pentru a incepe productia.In 1990 Apple lanseaza pe piata Macintosh LC cu un singur slot de extensie pentru Cardul Apple.Apple a incetat sa mai vanda Apple II in 1993.

1994-1997:Incercari de reinventare

De la inceputul anilor '90 Apple dezvolta platforme alternative pentru Macintosh cum ar fi A/UX(Apple Unix) datorita concurentei din partea OS/2 si Unix.Macintosh trebuia sa fie inlocuit cu o noua platforma pentru a rula pe hardware mai puternic. In 1993 Apple incepe sa lucreze impreuna cu IBM,Motorola in Alinata AIM.Scopul lor era sa creeze o noua platforma pentru compuere care ar folosi ulterior hardware IBM si Motorola impreuna cu software-ul Apple.In acelasi an Apple prezinta Power Macintosh, primul dintre multele computere care foloseau procesorul PowerPC de la IBM.

In 1996, Michael Spindler a fost inlocuit de Gil Amelio in functia de CEO(director general)

1998-2005: Întoarcerea la profitabilitate

Pe 15 august 1998, Apple a introdus un nou calculator care aminteşte de Macintosh 128k:iMac.Echipa de design a iMac a fost condusa de Jonathan Ive care avea mai tarziu sa daca designul iPodu-ului si iPhoneului. A vândut aproape de 800.000 de unităţi în primele cinci luni şi Apple a revenit la profitabilitate pentru prima dată din 1993. In 1998 Apple a anuntat scoaterea pe piata a Macromedia Final Cut extindu-se pe piata de editare digitala.In anul urmator Apple lanseaza alte doua produse de editare:iMovie si Final Cut Pro care mai tarziu urma sa fie un semnificant program de editare video cu peste 800.000 de utilizatori inregistrati la inceputul lui 2007.In 2002 Apple scoate Nothing Real,Shake,Emagic,GarageBand,iPhoto si iLife.

In 24 Martie 2001 dupa cativa ani de dezvoltare apare Mac OS X,bazat pe OPENSTEP si BSD Unix.In 18 mai 2001 se deschide primul Apple Retail Stere oficial in Virginia, California.In acelasi ani Apple scoate pe piata iPod protabil,un audioplayer digital.Produsul a fost un real succes.Peste 100 de milioane de unitati au fost vandute in 6 ani.In 2003 a fost prezentat Apple iTunes Store, acesta oferint muzica disponibila pt download pentru 0.99$ pe cantec .Serviciul a devenit rapid lider de piata cu peste 5 miliarde de downloaduri pana in 19 iunie 2008.

2005–present: Parteneriatul cu Intel

Anii tinereţii

Steve Jobs şi Steve Wozniak (“cei doi Steve”) erau prieteni de ceva timp, cam din 1971, când un amic comun al lor, Bill Fernantez, l-a prezentat pe Wozniak, care avea 21 de ani, lui Jobs, care avea 16 ani. Jobs a reuşit să-l convingă pe Wozniak să scrie împreună un limbaj de asamblare pe care apoi aveau să-l vândă.

Jobs a luat legătura cu un magazin local de calculatoare, The Byte Shop, de unde i s-a răspuns că ar fi interesaţi să vândă aparatul lui dar numai dacă l-ar avea gata montat. Proprietarul magazinului, Paul Terrell, a mers mai departe comandîndu-i lui Jobs 50 de aparate pe care urma să le plăteasca la livrare cu 500 $ per bucată. Atunci Jobs a acceptat comanda şi s-a dus la Cramer Electronics, un mare distribuitor de piese electronice, de unde a comandat la rândul lui componentele necesare asamblării Computerului Apple I. Directorul departamentului Credite l-a întrebat atunci pe Jobs cum avea de gând sa plătească piesele, iar Jobs i-a răspuns “Am o comandă din partea lanţului de magazine Byte Shop pentru 50 de bucăţi Apple I, cu plata la livrare. Dacă-mi livraţi componentele, în 30 de zile pot construi calculatoarele, în intervalul de livrare, îmi încasez banii de la Terrell de la Byte Shop, şi vă plătesc”. Auzind asta, directorul de la Credite l-a sunat pe Paul Terrell, care participa la o conferinţă a organizaţiei IEEE, la Asilomar în Pacific Grove, şi a verificat valabilitatea Comenzii de Livrare. Uimit de tenacitatea lui Jobs, Terrell l-a asigurat pe directorul de la credite că după ce calculatoarele ajung pe rafturile magazinelor sale, Jobs îşi va încasa banii şi va avea mai mult decât suficient să plătească piesele. Cei doi Steve şi mica lor echipă au petrecut zi şi noapte construind şi testînd calculatoarele, pe care apoi le-au trimis la Terrell la timp pentru a-şi plăti furnizorii şi să scoată şi un profit frumuşel, cu care au organizat o petrecere şi au început comanda următoare. Steve Jobs găsise o cale de a-şi finanţa ceea ce avea să devină compania sa multimilionară, fără sa vândă vreo acţiune sau vreo proprietate.

Calculatorul avea puţine facilităţi care să-l facă deosebit. Una din ele era posibilitatea de a folosi un televizor pe post de monitor, iar pe atunci multe calculatoare nu aveau monitor deloc. Nu era chiar ca monitoarele calculatoarelor ce urmau să apară, şi afisa text la o viteză dezamăgitoare de 60 caractere pe secundă, oricum mai repede decât puteau scrie teletype-urile folosite pe calculatoarele de atunci. Apple I includea de asemenea cod de pornire în ROM, ceea ce îl făcea mai uşor de utilizat. Nu în ultimul rând, la insistenţele lui Paul Terrell, Wozniak a proiectat şi o interfaţă pentru casetă audio, pentru încărcarea şi salvarea programelor, la viteza fantastică de 1200 biţi pe secundă. Deşi calculatorul era destul de simplu, era totuşi o capodoperă a proiectării, folosind mult mai puţine piese decât orice alt aparat din aceeaşi categorie, şi conferindu-i repede lui Wozniak reputaţia de proiectant de înaltă clasă.

Source:ro.wikipedia.org

Soichiro Honda

Soichiro Honda, (născut 17 noiembrie 1906 - decedat 5 august 1991), a fost proprietarul companiei Honda.

Cei care l-au cunoscut l-au catalogat drept un om extraordinar. A fost un visător, un non-conformist şi un inginer versat. A avut puterea de a visa într-o lume extrem de rigidă. Visurile sale l-au ajutat să inoveze şi să aducă numele său pe buzele oamenilor din lumea întreagă. Honda Motor Company, compania pe care a înfiinţat-o în 1948, mai întâi ca şi producător de motociclete, iar din 1963 şi de automobile, este departe de a fi un colos de rangul General Motors, Ford sau Toyota, şi totuşi rămâne cea mai inovatoare companie constructor de automobile si motociclete din lume. Şi aceasta doar pentru că Soichiro Honda a avut puterea de a visa.

Soichiro Honda a fost un om remarcabil: atat un visator cu o imaginatie bogata, cat si un bun inginer. Fire non-conformista, parea uneori incapatanat, dar era intotdeauna uman si grijuliu. Cel mai mare fiu al unui fierar, Soichiro s-a nascut la Komyo, langa Hamamatsu, in noiembrie 1906. Atractia sa fata de tot ceea ce insemna mijloc de locomotie s-a nascut in micul atelier in care Soichiro il ajuta pe tatal sau sa repare biciclete.

La zece ani a vazut pentru prima data o masina, lucru care i-a starnit imaginatia si, tanar fiind, a construit mai multe masini de curse, scapand in mod miraculos fara rani serioase in urma unui accident, in martie 1936. In anul urmator, Soichiro a deschis o fabrica de segmenti si a inceput sa studieze metalurgia, ca urmare a problemelor tehnice pe care le imtampinase.

La inceputul celui de-al doilea razboi mondial, Soichiro si-a vandut afacerea si a petrecut un an distrandu-se. Apoi, in 1946 a deschis Institutul de Cercetari Tehnice Honda care, in ciuda numelui grandios, era doar o casa din lemn. Sesizand o nevoie disperata pentru un mijloc simplu de transport intr-o Japonie alarmata de razboi, el s-a gandit la o afacere. A cumparat un lot de 500 de motoare destinate alimentarii statiilor radio militare si a format o echipa care sa-l ajute sa monteze aceste motoare pe biciclete.

In mod normal, au urmat produsele concepute in intregime de Honda si in 1948 s-a format Honda Motor Co. In anii '50, geniul creator al fondatorului a dezlantuit un torent de design-uri inovatoare, facand din Honda intr-un timp uimitor de scurt leader-ul mondial in industria de motociclete.

Impresionat de cursa de la Isle of Man TT, cand a vizitat Europa pentru prima oara, in 1954, Soichiro a facut un tel din castigarea acestei curse, cunoscand faptul ca firma ar putea profita de pe urma acestor succese. Numit de catre angajatii sai "Oyadji" - "Taticul", Honda si-a inspirat angajatii sa-si foloseasca imaginatia pentru a da ce-i mai bun din ei. El vroia sa acorde incredere tinerilor si sa dea frau liber creativitatii lor.

Crezand in ideea ca angajatii trebuie sa avanseze prin merit si nu prin nepotism, Dl. Honda a refuzat sa-si puna rudele in posturi de conducere, iar atunci cand s-a retras, in 1973, a lasat compania in mainile unui om capabil, Kyioshi Kawashima. Soichiro s-a dedicat apoi Fundatiei Honda, cautand armonia intre tehnologie si mediul inconjurator. Implinindu-si nenumarate visuri pe parcursul a peste o jumatate de secol, a murit in 1991, lasand in urma pe sotia sa - Saschi, un fiu si doua fiice.

• 1922 - 1928 - Îşi începe ucenicia şi totodată primii ani de lucru în atelierul reţelei de service Art Shokai.
• 1928 - 1937 - Cumpără şi operează franciza Art Shokai pentru oraşul Hamamatsu.
• 1937 - 1945 - Înfiinţează şi conduce compania "Tokai Seiki Corporation Ltd", un fabricant de pistoane.
• 1946 - 1948 - Înfiinţează şi conduce compania "Honda Gijutsu Kenkyujo" (Honda Techical Research Institute).
• 1948 (24 septembrie) - Înfiinţează compania "Honda Motor Company Ltd", la conducerea căreia va rămâne până în octombrie 1973.
• 1974 - Devine membru al Consiliului Director al "Honda Motor Company Ltd" ca şi Supreme Advisor (Consultant Suprem). În acelasi an înfiinţează "International Association of Traffic and Safety Sciences"
• 1977 - Înfiinţează propria sa fundatie de caritate.
• 1982 - Se retrage din Consiliul Director al "Honda Motor Company Ltd", dar rămâne mai departe Supreme Advisor.
• 1983 - Devine preşedintele Societăţii Japonezo-Belgiene.
• 1983 - 1988 - Este membru al Comisiei pentru Consultanţă în cadrul Referendumului Economic şi Prezidial din Japonia.
• 1987 - Este ales preşedinte al Comitetului Europalia în Japonia.
• 1991 (5 august) - La Clinica Universitara Juntendo din Tokyo încetează din viaţă Soichiro Honda la vârsta de 84 ani, lăsând în urma sa un concern international cu 88.000 de locuri de muncă (astăzi peste 131.500).

Facultatea Tehnică din Hamamatsu, dar fără examen terminal, devenind astfel primul om de ştiintă japonez care nu a deţinut o diplomă universitară.
Titluri onorifice

• Universitatea Sophia (Japonia) în 1973
• Universitatea Tehnică a Statului Michigan (Statele Unite ale Americii) în 1974
• Universitatea de Drept, Ştiinţe şi Economie din Aix-Marseille (Franţa) în 1980.
• Titlul onorific de doctor in ştiinţe intelectuale acordat de catre Universitatea Statului Ohio (Statele Unite ale Americii).

Activitaţi private în societate sau servicii publice

• 1967 - 1980 - Vicepreşedinte al "Uniunii Constructorilor Auto Japonezi" - "JAMA".
• 1972 - Directorul Comitetului de Susţinere al "Uniunii Tinerilor Cabanieri" din Tokyo
• 1978 - Membru al Consiliului de Administraţie al "Inventatorilor Japonezi"
• 1979 - Vicepreşedinte al Camerei Comerţului şi Industriei din Japonia

Citate

• "A învaţa înseamnă a te corecta. A fi pregătit pentru aceasta înseamna succes. Fără aceste doua-viziuni şi voinţă succesul nu este posibil."
• "Tehnica este a tuturor celor ce se ocupa de ea."
• "În spatele tutoror planurilor şi întreprinderilor stau oameni, oameni cu dreptul la fantezie şi gândire."
• "Singurele momente cu adevărat valoroase în viaţa unui om sunt acelea în care sufletul este atins."
• "Succesul apare din osteneală şi reflexie."
• "Acţiunea fără filozofie este o arma mortală. Filozofia fără acţiune nu are sens."

"Ganditi pentru voi insiva si nu urmati pasii celorlalti."
"Cand ramai fara vise viata nu mai are nici un sens.De aceea
ma voi stradui pana
la moarte sa ating un scop.
Trebuie sa continui sa iti urmezi visele."