Toyota

Toyota Motor Corporation a apărut în luna septembrie a anului 1933, atunci când compania Toyoda Automatic Loom a creat o nouă divizie dedicată producerii de automobile sub conducerea fiului fondatorului, Kiichiro Toyoda. La puţin timp după aceea, divizia producea deja primul motor (Type A Engine), în 1934, care a fost folosit la propulsarea primului autovehicul (Model A1) în luna mai 1935 şi a camionului G1 în august 1935. Producţia autovehiculelor Model AA a început în 1936.

Deşi grupul Toyota este cunoscut azi îndeosebi pentru autovehiculele produse, are o prezenţă activă în industria textilă, producând războaie de ţesut automate (acum complet computerizate), şi maşini de cusut electrice, disponibile în toată lumea.

Toyota Motor Corporation s-a despărţit de compania mamă, devenind o entitate independentă în 1937. Deşi numele de familie al fondatorilor este Toyoda, numele companiei a fost modificat pentru a marca separarea muncii fondatorilor de viaţa casnică, pentru simplificarea pronunţiei şi pentru a fi de bun augur noii firme. Toyota este considerat un nume mai norocos decât Toyoda în Japonia, unde cifra opt este considerată una norocoasă, opt fiind numărul de linii necesare pentru a scrie Toyota cu caracterele katakana.

În timpul războiului din Pacific compania a produs camioane destinate armatei imperiale. Din cauza penuriei de materii prime din Japonia, camioanele militare fuseseră simplificate la maximum - de exemplu, aveau un singur far amplasat în centrul capotei. Fabricile Toyota din Aichi au scăpat bombardamentelor deoarece războiul s-a încheiat cu doar puţin timp înaintea unui raid programat al forţelor aliate.

Producţia de autovehicule de pasageri a fost reluată în 1947 cu modelul SA. În 1950 a fost înfiinţată o companie separată specializată în vânzări, Toyota Motor Sales Company, care a funcţionat până în anul 1982. În aprilie 1956a fost creat lanţul de reprezentanţe de vânzări Toyopet.

Toyota în lume

Toyota deţine fabrici în toată lumea, unde se produc şi asamblează autovehicule pentru pieţele locale. Compania deţine fabrici de producţie sau asamblare în Japonia, Statele Unite, Australia, Canada, Indonezia, Polonia, Africa de Sud, Turcia, Marea Britanie, Franţa, Brazilia, cele mai recente fiind cele din Pakistan, India, Argentina, Republica Cehă, Mexic, malaezia, Tailamda, China şi Venezula.

Primul vehicul Toyota construit în afara Japoniei a fost un Land Cruiser FJ-251 construit în Sao Paulo, Brazilia, în luna mai a anului 1959.

Mărcile companiei

Lexus

Lexus este marca sub care Toyota produce automobile de lux. În Statele Unite, Lexus deţine topul vânzărilor la maşini de lux. De la introducerea mărcii în 1989, Lexus şi-a dobândit reputaţia de a vinde produse fiabile şi a oferi servicii de calitate către client. În anul 2006, firma de evaluare a produselor J.D.Power a declarat Lexus ca fiind cel mai fiabil brand din Statele Unite pe baza unui sondaj în care a intervievat peste 47.000 de posesori de autovehicule referitor la problemele pe care le-au avut în primii trei ani de la cumpărarea autovehiculului.

Scion

Scion este o divizie a Toyota care activează doar în Statele Unite.

Toyota este cel mai mare producător de autovehicule din Asia şi al doilea producător mondial.

Toyota este unul din cei trei mari producători asiatici de autovehicule care concurează producătorii americani pe piaţa mondială, ceilalţi doi fiind Nissan Motors şi Honda Motors. Compania oferă de asemenea servicii financiare prin filiala sa Toyota Financial Services, şi activează şi în alte domenii de activitate. Autovehiculele produse sunt vândute sub denumirile de Toyota, Scion şi Lexus. Toyota deţine majoritatea acţiunilor în cadrul companiilor Daihatsu şi Hino, şi 8,7% din Fuji Heavy Industries, producătorul automobilelor Subaru.

În anul 2005, Toyota împreună cu Daihatsu Motor Companz a produs 8,54 milioane de vehicule, cu aproape 500.000 mai puţin decât General Motors în acel an. În luna iulie 2006 Toyota depăşise Ford în vânzările de automobile, însă producătorul american şi-a recâştigat poziţia o lună mai târziu. Toyota deţine o importantă cotă de piaţă în Statele Unite, Europa şi Africa şi este liderul de piaţă în Australia.

Apple

Apple, Inc. (până în ianuarie2007 Apple Computer, Inc.) este o companie din Silicon Valley, cu sediul în Cupertine, California, cu scop principal de activitate în tehnologia computerilor. Cunoscută mai ales pentru computerele Macintosh, Apple are o reputaţie de inovaţie în industria de înaltă tehnologie.

Istorie

În 1976, Steve Jobs şi Steven Wozniakporneau o firmă de produse electronice într-un garaj închiriat din Palo Alto, în sudul Californiei. Acest garaj este temelia a ceea ce urma să devină curând " Silicon Valley". Peste 37 de ani, alţi doi tineri, într-un alt garaj, porneau o altă firmă legendară: Apple, o afacere de zeci de miliarde de dolari a fost începută în acel garaj. Adevăratul strămoş al computerelor personale nu a fost acel PC produs de IBM în 1981 - aşa cum se crede de obicei - ci un alt aparat numit Altair, care fusese lansat pe piaţă cu mare succes în 1975 de către compania Micro Instrumentation and Telemetry Systems (MITS), din Albuquerque, New Mexico. Altair putea fi comandat şi primit prin poştă; probleme mari nu avea - dacă nu luăm în seamă faptul că venea sub forma unor componente pe care trebuia să le asamblezi personal. Ce se putea face cu această maşinărie? Nimic, trebuie s-o recunoaştem; asta până când doi hackeri adolescenţi, pe nume Bill Gates şi Paul Allen au scris pentru el o versiune de BASIC, cu care se puteau realiza calcule rudimentare.

Tot în 1975, un tânăr numit Steve Jobs se chinuia să-şi afle un ţel în viaţă, acum că terminase liceul; fusese în India şi se întorsese; fusese la o fermă în Oregon şi se întorsese; acum îşi pierdea timpul la Atari, ca programator pentru jocuri video şi frecventa un club de pasionaţi ai computerelor, care îşi ţinea reuniunile într-un parc, pe timpul nopţii. Când apăruse Altair, membrii clubului au fost fericiţi că făcuseră rost de o nouă jucărie; Jobs însă a văzut aici o modalitate de a câştiga ceva bani. Imediat s-a gândit să facă şi el un asemenea computer. Excelentă idee, numai că nu avea calificarea necesară. De aceea a apelat la un amic - Steve Wozniak (pe scurt "Woz") - care tocmai scrisese un limbaj de programare pentru un microprocesor nou, numit MOS Technology 6502. Spre deosebire de Jobs, chinuit de probleme existenţiale, Woz era un tip retras, care prefera să stea şi să apese pe butoanele tastaturii, în loc să cutreiere lumea în lung şi-n lat. În acest fel, acumulase cunoştinţe inginereşti, care îi permiseseră să se angajeze la Hewlett-Packard.

Pentru a pune pe picioare afacerea, Jobs şi-a vîndut Volkswagen-ul său vopsit în toate culorile curcubeului, iar Woz s-a despărţit de calculatorul său programabil. Părinţii lui Jobs aveau un garaj în Los Altos, California; acolo şi-au stabilit cei doi cartierul general - garajul le servea drept cameră a proiectanţilor, unitate de service şi magazin, în acelaşi timp. După câtva timp au realizat 50 de plăci de bază, proiectate de Woz, pe care le-au vândut amatorilor locali, la preţul de 500 de dolari bucata. Noile jucării au fost botezate Apple, după numele casei de discuri care producea melodiile Beatles, grupul preferat al lui Jobs. 1 aprilie este ziua păcălelilor, dar 1 aprilie 1976 a fost şi o zi istorică pentru ei, ziua în care s-a vândut primul Apple.

Apple II

Vânzările mergeau bine, atât de bine încât cei doi şi-au dat seama că nu mai erau competenţi să conducă o afacere care lua proporţii; de aceea, l-au cooptat pe proaspătul pensionar Mike Markkula, care reuşise invidiata performanţă de a ieşi la pensie la vârsta de 32 de ani (acest lucru fusese posibil după câteva manevre pline de succes cu acţiunile bursiere ale lui Intel). Markkula a înţeles imediat că este vorba de o afacere profitabilă; a obţinut un împrumut de la Bank of America, punând la bătaie în plus 91.000 dolari din banii săi. Investiţia s-a dovedit rentabilă, deoarece pe 3 ianuarie 1978 mica firmă a celor trei a devenit Apple Incorporated, cu un capital de 250.000 dolari. În acele zile, sediul firmei s-a mutat la Cupertino, pe locul unde urma să apară întinsul campus Apple. Nu mult după aceea a apărut Apple II, care era ceva mai mult decât o simplă placă de bază - avea cutia sa proprie, sursă de alimentare şi o tastatură încorporată. Multe elemente noi şi atractive apăruseră, ca de pildă posibilitatea de a conecta computerul la un monitor color. Nu e de mirare deci că la West Coast Computer Fair, în aprilie 1978, Apple II a devenit cea mai populară maşină, iar vânzările au atins cifra de 300 de milioane de dolari.

Succesul acestui tip de aparate a atras în competiţie nenumărate firme. Atari, Zenith, Commodore, Tandy, au început să producă tot felul de computere similare şi incompatibile. Adevărata problemă a apărut însă atunci când în ring a intrat IBM. Nu cu mult entuziasm, e adevărat - IBM vindea mainframes cu cel puţin un milion de dolari bucata şi avea o cifră de afaceri de 26 miliarde anual, aşa că vânzarea unor mizilicuri de nici 5.000 de dolari nu părea foarte atractivă. Cu toate acestea, piaţa computerelor personale era prea dinamică pentru a putea fi neglijată, aşa că IBM a scos în 1981 un aparat destul de slab, numit PC. Pentru Apple, aflat în plin avânt, acest lucru nu a avut vreo semnificaţie deosebită; chiar dacă era IBM, în acel moment nu era decât un competitor printre mulţi alţii, aflaţi cu mult în urma Apple. Şi asta deoarece Apple scosese un model revoluţionar: Macintosh.

Diferenţele între lumea PC-urilor IBM şi a celor produse de Apple se adâncise; deşi primele se numeau "computere personale", cu greu puteai găsi aparate mai impersonale şi mai neprietenoase. Până şi forma lor colţuroasă contrasta cu rotunjimile Macintosh-urilor. Oricine pornea computerul dădea de un ecran negru; trebuia să scrii comenzi criptice şi era suficient să greşeşti o literă, pentru a fi lămurit cu replici pline de înţeles ca "Bad command or file name". Macintosh-urile erau cu totul altfel; când porneai calculatorul, dădeai de mutriţa veselă a unui Mac. În plus, spre deosebire de PC-uri computerele Apple aveau o interfaţă grafică uşor de folosit, care a fost introdusă în sistemul de operare al PC-urilor abia de Windows 3.1 (de fapt de la primele versiuni de Windows, dar 3.1 a fost una din cele mai populare si din care s-a desprins si Windows for workgroups).

1976-1980: Primii ani

Apple a fost înfiinţată la 1 aprilie, 1976 de către Steve Jobs, Steve Wozniak, şi Ronald Wayne, pentru a vinde calculator personal Apple I. Acestea au fost construite de mână de catre Wozniak şi prima data arătate publicului la Homebrew Computer Club. Apple I a fost vândut ca o placa de bază (cu procesor, memorie RAM), mai puţin decât ceea ce este astăzi considerat un computer personal. Apple I a fost lansat pe piata in Iulie 1976 cu pretul de 666.66$.

Apple a fost încorporat la 3 ianuarie 1977, fără Wayne, care a vândut partea sa din cadrul companiei înapoi la Jobs si Wozniak pentru 800$.Mike Markula furniza afaceri finantare si de expertiza de 250.000$ in timpul incorporarii Apple.

Apple II a fost introdus la 16 aprilie 1977, la West Coast Computer Faire.Se diferentia de rivalii TRS-80 si Commodore PET, pentru ca venea cu o grafica colorata si o arhitectura deschisa.In timp ce modelele de dinainte foloseau benzi de caseta ca si dispozitive de stocare,Apple a folosea 5 diskete floppy de 1/4 inch pentru interfata, numite Disk II.

Apple II a fost ales de catre VisiCalc -program de calcul tabelar- pentru a fi platforma desktop pentru primul "killer ap".VisiCalc a creat o piata de afaceri pentru Apple II si a dat utilizatorilor un motiv in plus sa cumpere Apple II - compatibilitatea cu biroul.În conformitate cu Brian Bagnall,Apple a exagerat cifrele de vanzari fiind pe locul trei dupa Commodore si Tandi pana a venit VisiCalc.

Până la sfârşitul anului 1970, Apple a avut o linie de un designeri de calculatoare personale şi o linie de producţie.Apple II a fost urmat de Apple III, în mai 1980 iin postura de societate concurat cu IBM şi Microsoft în mediul de afaceri.

Jobs si mai multi angajati apple impreuna cu Jef Raskin au visitat Xerox PARC in decembrie 1979 pentru a vedea Xerox Alto.Xerox a acordat inginerilor Apple trei zile de acces la facilitatile PARC intru un 1 milion$ în pre-IPO Apple stock.Jobs a fost convins de faptul că toate viitoarele computere vor utiliza o interfaţă grafică, precum şi dezvoltarea de o interfaţă grafică;a început pentru Apple Lisa.

1981-1985: Lisa şi Macintosh

Steve Jobs a inceput lucrul la Apple Lisa in 1978 dar in 1982 a fost inlaturat din echipa Lisa.In 1983 Lisa a fost primul computer personal vandut pentru public cu o interfata grafica dar comercializarea lui a fost un esec din cauza pretului mare si a numarului limitat de aplicatii.

In 1984 Apple lanseaza Macintosh.Debutul sau a fost anuntat de faimoasa reclama de 1,5 milioane $ din 1984.Aceasta a fost regizata de Ridley Scott in 22 ianuarie 1984, iar acum este considerat un eveniment crucial pentru succesul Apple.

La inceput Macintosh s-a vandut bine, dar vanzarile urmatoare nu au fost foarte puternice.Vânzările Apple a atins noi cote înalte, iar compania a avut de prima ofertă publică de pe 7 septembrie 1984.Apple este in continua creştere în 1980 datorită vanzarulor din sectorul educaţiei, atribuite de adaptare la limbajul de programare LOGO, folosite în multe şcoli cu Apple II. În unitatea de învăţământ a fost facuta o donatie de Apple II şi un pachet software Apple LOGO publice pentru fiecare scoala din stat.

1986-1993: Crestere si cadere

Dupa ce a invatat cateva lectii dureroase dupa introducrecea voluminosului Macintosh Portable in 1989, Apple introduce in 1991 PowerBook care a stabilit forma moderna si ergonomica a computerelor laptop.In acelasi an Apple a introdus System 7, un mare upgrade pentru sistemul de operare care adauga culoare interfetei grafice si introducea noi capabilitati petntru functiile de retea.Ca urmare a succesului de LC, Apple a prezentat Centris linie.Sfarsitul a fost dezastruos pentru Apple.

În acest timp Apple a experimentat cu o serie de alte produse care nu au avut succes pe piata cum ar fi aparate foto digitale, CD-playere audio portabile, difuzoare, console video, aparate TV. Seria Apple II a fost considerata prea scumpa pentru a incepe productia.In 1990 Apple lanseaza pe piata Macintosh LC cu un singur slot de extensie pentru Cardul Apple.Apple a incetat sa mai vanda Apple II in 1993.

1994-1997:Incercari de reinventare

De la inceputul anilor '90 Apple dezvolta platforme alternative pentru Macintosh cum ar fi A/UX(Apple Unix) datorita concurentei din partea OS/2 si Unix.Macintosh trebuia sa fie inlocuit cu o noua platforma pentru a rula pe hardware mai puternic. In 1993 Apple incepe sa lucreze impreuna cu IBM,Motorola in Alinata AIM.Scopul lor era sa creeze o noua platforma pentru compuere care ar folosi ulterior hardware IBM si Motorola impreuna cu software-ul Apple.In acelasi an Apple prezinta Power Macintosh, primul dintre multele computere care foloseau procesorul PowerPC de la IBM.

In 1996, Michael Spindler a fost inlocuit de Gil Amelio in functia de CEO(director general)

1998-2005: Întoarcerea la profitabilitate

Pe 15 august 1998, Apple a introdus un nou calculator care aminteşte de Macintosh 128k:iMac.Echipa de design a iMac a fost condusa de Jonathan Ive care avea mai tarziu sa daca designul iPodu-ului si iPhoneului. A vândut aproape de 800.000 de unităţi în primele cinci luni şi Apple a revenit la profitabilitate pentru prima dată din 1993. In 1998 Apple a anuntat scoaterea pe piata a Macromedia Final Cut extindu-se pe piata de editare digitala.In anul urmator Apple lanseaza alte doua produse de editare:iMovie si Final Cut Pro care mai tarziu urma sa fie un semnificant program de editare video cu peste 800.000 de utilizatori inregistrati la inceputul lui 2007.In 2002 Apple scoate Nothing Real,Shake,Emagic,GarageBand,iPhoto si iLife.

In 24 Martie 2001 dupa cativa ani de dezvoltare apare Mac OS X,bazat pe OPENSTEP si BSD Unix.In 18 mai 2001 se deschide primul Apple Retail Stere oficial in Virginia, California.In acelasi ani Apple scoate pe piata iPod protabil,un audioplayer digital.Produsul a fost un real succes.Peste 100 de milioane de unitati au fost vandute in 6 ani.In 2003 a fost prezentat Apple iTunes Store, acesta oferint muzica disponibila pt download pentru 0.99$ pe cantec .Serviciul a devenit rapid lider de piata cu peste 5 miliarde de downloaduri pana in 19 iunie 2008.

2005–present: Parteneriatul cu Intel

Anii tinereţii

Steve Jobs şi Steve Wozniak (“cei doi Steve”) erau prieteni de ceva timp, cam din 1971, când un amic comun al lor, Bill Fernantez, l-a prezentat pe Wozniak, care avea 21 de ani, lui Jobs, care avea 16 ani. Jobs a reuşit să-l convingă pe Wozniak să scrie împreună un limbaj de asamblare pe care apoi aveau să-l vândă.

Jobs a luat legătura cu un magazin local de calculatoare, The Byte Shop, de unde i s-a răspuns că ar fi interesaţi să vândă aparatul lui dar numai dacă l-ar avea gata montat. Proprietarul magazinului, Paul Terrell, a mers mai departe comandîndu-i lui Jobs 50 de aparate pe care urma să le plăteasca la livrare cu 500 $ per bucată. Atunci Jobs a acceptat comanda şi s-a dus la Cramer Electronics, un mare distribuitor de piese electronice, de unde a comandat la rândul lui componentele necesare asamblării Computerului Apple I. Directorul departamentului Credite l-a întrebat atunci pe Jobs cum avea de gând sa plătească piesele, iar Jobs i-a răspuns “Am o comandă din partea lanţului de magazine Byte Shop pentru 50 de bucăţi Apple I, cu plata la livrare. Dacă-mi livraţi componentele, în 30 de zile pot construi calculatoarele, în intervalul de livrare, îmi încasez banii de la Terrell de la Byte Shop, şi vă plătesc”. Auzind asta, directorul de la Credite l-a sunat pe Paul Terrell, care participa la o conferinţă a organizaţiei IEEE, la Asilomar în Pacific Grove, şi a verificat valabilitatea Comenzii de Livrare. Uimit de tenacitatea lui Jobs, Terrell l-a asigurat pe directorul de la credite că după ce calculatoarele ajung pe rafturile magazinelor sale, Jobs îşi va încasa banii şi va avea mai mult decât suficient să plătească piesele. Cei doi Steve şi mica lor echipă au petrecut zi şi noapte construind şi testînd calculatoarele, pe care apoi le-au trimis la Terrell la timp pentru a-şi plăti furnizorii şi să scoată şi un profit frumuşel, cu care au organizat o petrecere şi au început comanda următoare. Steve Jobs găsise o cale de a-şi finanţa ceea ce avea să devină compania sa multimilionară, fără sa vândă vreo acţiune sau vreo proprietate.

Calculatorul avea puţine facilităţi care să-l facă deosebit. Una din ele era posibilitatea de a folosi un televizor pe post de monitor, iar pe atunci multe calculatoare nu aveau monitor deloc. Nu era chiar ca monitoarele calculatoarelor ce urmau să apară, şi afisa text la o viteză dezamăgitoare de 60 caractere pe secundă, oricum mai repede decât puteau scrie teletype-urile folosite pe calculatoarele de atunci. Apple I includea de asemenea cod de pornire în ROM, ceea ce îl făcea mai uşor de utilizat. Nu în ultimul rând, la insistenţele lui Paul Terrell, Wozniak a proiectat şi o interfaţă pentru casetă audio, pentru încărcarea şi salvarea programelor, la viteza fantastică de 1200 biţi pe secundă. Deşi calculatorul era destul de simplu, era totuşi o capodoperă a proiectării, folosind mult mai puţine piese decât orice alt aparat din aceeaşi categorie, şi conferindu-i repede lui Wozniak reputaţia de proiectant de înaltă clasă.

Source:ro.wikipedia.org

Soichiro Honda

Soichiro Honda, (născut 17 noiembrie 1906 - decedat 5 august 1991), a fost proprietarul companiei Honda.

Cei care l-au cunoscut l-au catalogat drept un om extraordinar. A fost un visător, un non-conformist şi un inginer versat. A avut puterea de a visa într-o lume extrem de rigidă. Visurile sale l-au ajutat să inoveze şi să aducă numele său pe buzele oamenilor din lumea întreagă. Honda Motor Company, compania pe care a înfiinţat-o în 1948, mai întâi ca şi producător de motociclete, iar din 1963 şi de automobile, este departe de a fi un colos de rangul General Motors, Ford sau Toyota, şi totuşi rămâne cea mai inovatoare companie constructor de automobile si motociclete din lume. Şi aceasta doar pentru că Soichiro Honda a avut puterea de a visa.

Soichiro Honda a fost un om remarcabil: atat un visator cu o imaginatie bogata, cat si un bun inginer. Fire non-conformista, parea uneori incapatanat, dar era intotdeauna uman si grijuliu. Cel mai mare fiu al unui fierar, Soichiro s-a nascut la Komyo, langa Hamamatsu, in noiembrie 1906. Atractia sa fata de tot ceea ce insemna mijloc de locomotie s-a nascut in micul atelier in care Soichiro il ajuta pe tatal sau sa repare biciclete.

La zece ani a vazut pentru prima data o masina, lucru care i-a starnit imaginatia si, tanar fiind, a construit mai multe masini de curse, scapand in mod miraculos fara rani serioase in urma unui accident, in martie 1936. In anul urmator, Soichiro a deschis o fabrica de segmenti si a inceput sa studieze metalurgia, ca urmare a problemelor tehnice pe care le imtampinase.

La inceputul celui de-al doilea razboi mondial, Soichiro si-a vandut afacerea si a petrecut un an distrandu-se. Apoi, in 1946 a deschis Institutul de Cercetari Tehnice Honda care, in ciuda numelui grandios, era doar o casa din lemn. Sesizand o nevoie disperata pentru un mijloc simplu de transport intr-o Japonie alarmata de razboi, el s-a gandit la o afacere. A cumparat un lot de 500 de motoare destinate alimentarii statiilor radio militare si a format o echipa care sa-l ajute sa monteze aceste motoare pe biciclete.

In mod normal, au urmat produsele concepute in intregime de Honda si in 1948 s-a format Honda Motor Co. In anii '50, geniul creator al fondatorului a dezlantuit un torent de design-uri inovatoare, facand din Honda intr-un timp uimitor de scurt leader-ul mondial in industria de motociclete.

Impresionat de cursa de la Isle of Man TT, cand a vizitat Europa pentru prima oara, in 1954, Soichiro a facut un tel din castigarea acestei curse, cunoscand faptul ca firma ar putea profita de pe urma acestor succese. Numit de catre angajatii sai "Oyadji" - "Taticul", Honda si-a inspirat angajatii sa-si foloseasca imaginatia pentru a da ce-i mai bun din ei. El vroia sa acorde incredere tinerilor si sa dea frau liber creativitatii lor.

Crezand in ideea ca angajatii trebuie sa avanseze prin merit si nu prin nepotism, Dl. Honda a refuzat sa-si puna rudele in posturi de conducere, iar atunci cand s-a retras, in 1973, a lasat compania in mainile unui om capabil, Kyioshi Kawashima. Soichiro s-a dedicat apoi Fundatiei Honda, cautand armonia intre tehnologie si mediul inconjurator. Implinindu-si nenumarate visuri pe parcursul a peste o jumatate de secol, a murit in 1991, lasand in urma pe sotia sa - Saschi, un fiu si doua fiice.

• 1922 - 1928 - Îşi începe ucenicia şi totodată primii ani de lucru în atelierul reţelei de service Art Shokai.
• 1928 - 1937 - Cumpără şi operează franciza Art Shokai pentru oraşul Hamamatsu.
• 1937 - 1945 - Înfiinţează şi conduce compania "Tokai Seiki Corporation Ltd", un fabricant de pistoane.
• 1946 - 1948 - Înfiinţează şi conduce compania "Honda Gijutsu Kenkyujo" (Honda Techical Research Institute).
• 1948 (24 septembrie) - Înfiinţează compania "Honda Motor Company Ltd", la conducerea căreia va rămâne până în octombrie 1973.
• 1974 - Devine membru al Consiliului Director al "Honda Motor Company Ltd" ca şi Supreme Advisor (Consultant Suprem). În acelasi an înfiinţează "International Association of Traffic and Safety Sciences"
• 1977 - Înfiinţează propria sa fundatie de caritate.
• 1982 - Se retrage din Consiliul Director al "Honda Motor Company Ltd", dar rămâne mai departe Supreme Advisor.
• 1983 - Devine preşedintele Societăţii Japonezo-Belgiene.
• 1983 - 1988 - Este membru al Comisiei pentru Consultanţă în cadrul Referendumului Economic şi Prezidial din Japonia.
• 1987 - Este ales preşedinte al Comitetului Europalia în Japonia.
• 1991 (5 august) - La Clinica Universitara Juntendo din Tokyo încetează din viaţă Soichiro Honda la vârsta de 84 ani, lăsând în urma sa un concern international cu 88.000 de locuri de muncă (astăzi peste 131.500).

Facultatea Tehnică din Hamamatsu, dar fără examen terminal, devenind astfel primul om de ştiintă japonez care nu a deţinut o diplomă universitară.
Titluri onorifice

• Universitatea Sophia (Japonia) în 1973
• Universitatea Tehnică a Statului Michigan (Statele Unite ale Americii) în 1974
• Universitatea de Drept, Ştiinţe şi Economie din Aix-Marseille (Franţa) în 1980.
• Titlul onorific de doctor in ştiinţe intelectuale acordat de catre Universitatea Statului Ohio (Statele Unite ale Americii).

Activitaţi private în societate sau servicii publice

• 1967 - 1980 - Vicepreşedinte al "Uniunii Constructorilor Auto Japonezi" - "JAMA".
• 1972 - Directorul Comitetului de Susţinere al "Uniunii Tinerilor Cabanieri" din Tokyo
• 1978 - Membru al Consiliului de Administraţie al "Inventatorilor Japonezi"
• 1979 - Vicepreşedinte al Camerei Comerţului şi Industriei din Japonia

Citate

• "A învaţa înseamnă a te corecta. A fi pregătit pentru aceasta înseamna succes. Fără aceste doua-viziuni şi voinţă succesul nu este posibil."
• "Tehnica este a tuturor celor ce se ocupa de ea."
• "În spatele tutoror planurilor şi întreprinderilor stau oameni, oameni cu dreptul la fantezie şi gândire."
• "Singurele momente cu adevărat valoroase în viaţa unui om sunt acelea în care sufletul este atins."
• "Succesul apare din osteneală şi reflexie."
• "Acţiunea fără filozofie este o arma mortală. Filozofia fără acţiune nu are sens."

"Ganditi pentru voi insiva si nu urmati pasii celorlalti."
"Cand ramai fara vise viata nu mai are nici un sens.De aceea
ma voi stradui pana
la moarte sa ating un scop.
Trebuie sa continui sa iti urmezi visele."

Hewlett-Packard

Compania Hewlett-Packard (NYSE), cunoscută şi sub numele de HP, este o companie de IT cu sediul în Palo Alto, California, SUA. Compania este specializată în producerea calculatoarelor personale, laptopuri, servere, imprimante, produse soft etc.

În 2006 compania a înregistrat încasări de 91,7 miliarde de USD, comparativ cu 91,4 miliarde la IBM, acest lucru a reflectat că HP este cel mai mare furnizor global de tehnologii. În 2007, veniturile au constituit 104 miliarde dolari SUA, acest lucru însemnând că HP este prima companie IT din istorie care a raportat venituri mai mari de 100 de miliarde de dolari SUA.

HP este cel mai mare vânzător global de calculatoare personale, depăşindu-l pe rivalul său DELL, în conformitate cu cercetările companiilor Gartner şi IDC, a raportat în ianuarie 2008, că decalajul dintre HP şi DELL s-a extins substanţial la sfârşitul anului 2007, HP fiind înainte cu 3,9% din cota parte a pieţei de desfacere. HP de asemenea acupă locul 5 în topul celor mai mari companii globale de producere a softului.

Istoria companiei

William (Bill) Hewlett şi David (Dave) Packard ambii au absolvit în domeniul inginerii electrice la Universitatea Stanford în 1934. Compania a început într-un garaj, în apropiere de regiunea Palo Alto, in timpul unei prietenii pe care au avut-o cu fostul lor profesor Frederick Terman. Terman a fost considerat ca un mentor pentru cei doi studenţi care le-a ajutat să creeze compania Hewlett-Packard.

Parteneriatul a fost oficiat pe 1 ianuarie 1939, cu o investiţie de 538 USD. Hewlett şi Packard au aruncat o monedă petru a decide cum va fi numită compania Hewlett-Packard sau Packard-Hewlett. Packard a câştigat la aruncarea monedei, dar a numit întreprinderea lor de fabricaţie electronică "Hewlett-Packard Company".

HP a devenit corporaţie la data de 8 august 1947, şi companie publică pe data de 6 noiembrie 1957.

Dintre numeroasele proiecte la care ei au lucrat, primul lor succes financiar a fost un oscilator de precizie, modelul HP200A. Inovaţia lor a fost de a folosi un bec cu incandescenţă ca un rezistor dependent de temperatură într-o porţiune critică a circuitului. Acest lucru le-a permis să vândă modelul HP200a la preţul de 54,40$ SUA, pe când concurenţii lor vindeau oscilatoare mai puţin stabile cu 200$. Modelul 200 a fost produs cel puţin până în 1972 ca modelul 200AB, încă pe bază de tub dar a fost îmbunătăţit semnificativ pe parcursul anilor. La 33 de ani de la fondare acesta a fost probabil cel mai mare interval de vânzare a unui dispozitiv electronic.

Unul dintre primii clienţi a companiei a fost Walt Disney, care a procurat opt oscilatoare de modelul 200B la preţul de 71,50 USD fiecare, pentru a le utiliza la certificarea sistemului surround "Fantasound" instalate în teatre pentru filmul Fantasia.

Tehnologii şi produse

HP are linii de succes în producerea de imprimante, scanere, camere digitale, calculatoare, PDA-uri, servere, staţii de lucru , computere pentru uz casnic şi pentru întreprinderi mici ; multe dintre computere au venit de la fuziunea din 2002 cu Compaq. Azi HP se promovează ca fiind o companie care se ocupă nu numai cu furnizarea de hardware şi software, dar şi o gamă completă de servicii pentru proiectarea, implementarea şi suportul pentru infrastructura informaţională.

Cele trei segmente de afaceri: Întreprinderi de stocare şi servere (SSE), HP Services(R) (HPS), şi HP Software(R) sunt structurate pe lângă Technology Solutions Group (TSG).

Grupul de imagistică şi imprimare (Imaging and Printing Group)

Conform declaraţiilor companiei HP în anul 2005, grupul sus menţionat este lider mondial în furnizarea sistemelor de imprimare şi imagistică pentru imprimante, consumabile şi dispozitive de scanare, oferind soluţii pe segmente individuale începînd de la consumatori simpli, reprezentanţii businessului mic şi mijlociu până la întreprinderi mari. Această diviziune în prezent este condusă de către Vyomesh Joshi.

Produsele şi tehnologiile asociate cu grupul de imagistică şi imprimare includ:

• Imprimante InkJet şi LaserJet, consumabile şi produse conexe
• Linia de dispozitve multifuncţionale OfficeJet imprimantă/scaner/fax
• Imprimante pentru formate mari
• Indigo Digital Press
• Produse software pentru gestionarea imprimantelor HP Web JetAdmin
• Tehnologia de înregistrări optice LightScribe care creează etichete pentru compact discuri
• Camere digitale şi imprimante foto HP PhotoSmart

Grupul de sisteme personale (Personal Systems Group)

Grupul sus menţionat afirmă că este în topul companiilor care distribuie calculatoare personale bazate pe unităţile exportate şi veniturile anuale.

Produsele/serviciile ale Grupului de sisteme personale includ:

• Calculatoare şi accesorii de clasa business
• Consumabile pentru PC-uri şi accesorii cum ar fi HP Pavilion, Compaq şi seriile de calculatoare Vodooo
• Staţii de lucru pentru sisteme de operare Unix,Windows,Linux
• Calculatoare de buzunar cum ar fi iPAQ
• Servere de stocare a datelor pentru uz casnic

Rezultate financiare

Cifra de afaceri în 2007: 107,7 miliarde USD

SOURCE:ro.wikipedia.org

Fred Smith

Cine nu a auzit de FedEx? Cea mai mare companie de curierat rapid in lume? 25 de miliarde de dolari incasari anuale, 138.000 de angajati, operationala in 220 de tari? Notorietatea ei este ilustrata si de faptul ca in filmul "Naufragiatul", cu Tom Hanks, aceasta companie aproape ca este unul dintre personaje: Tom Hanks joaca rolul unui director FedEx, o ocazie excelenta pentru ca numele firmei sa apara de la un capat la altul al filmului ("pentru autenticitatea povestii", dupa cum au marturisit producatorii).

FedEx, numita pana in 1994 Federal Express, este o companie relativ tanara. A fost infiintata in 1971, a onorat prima comanda in 1973, iar in 1975 era numarul 1 in S.U.A. si fixa deja standardele acestui serviciu. Povestea ei ilustreaza foarte bine faptul ca o afacere mare nu trebuie neaparat sa aiba in spate o istorie de 100 de ani sau un consortiu de investitori experimentati - FedEx a fost pusa pe picioare de Fred Smith, un tanar de numai 27 de ani.

O idee viabila
In 1965, Fred Smith era student la Universitatea Yale si la un curs de economie a trebuit sa propuna un proiect de afacere. S-a gandit la un sistem nou de curierat rapid, deoarece sistemul din acel moment, care apela la avioanele de pasageri, i se parea rigid si destul de ineficient. Existau destule marfuri, gen medicamente sau componente electronice, care adesea trebuiau livrate urgent si dependenta de orarul curselor de pasageri crea probleme.

Sase ani mai tarziu s-a gandit sa-si puna ideea in practica. "Era in 1971, tocmai ma intorsesem din Vietnam", povesteste el. "Zburasem in 200 de misiuni ca pilot, traisem experienta razboiului, asa ca inceperea unei afaceri nu avea cum sa ma intimideze." Problema o constituiau insa banii. Fred nu era sarac (tatal lui conducea cateva afaceri de succes), dar efortul financiar era urias, pentru ca afacerea trebuia demarata direct la scara mare. Nu putea fi vorba de un serviciu local de curierat, care sa se extinda in timp.

"Eu vroiam sa am clienti companii importante, ca IBM si Xerox", isi aminteste Fred Smith. "Acestea aveau instalate echipamente pe tot teritoriul S.U.A. si echipamentele necesitau frecvent piese de schimb. Nu puteam sa ma duc la ei si sa le spun ca pot livra piesele in doar trei orase, era ca si cum as fi propus un serviciu de telefonie in care puteai vorbi cu doar trei orase."

Pentru inceput, s-a gandit sa testeze sistemul (...). Si-a folosit banii proprii pentru a crea o retea de birouri si parcuri auto (camioane) in 25 de orase, apoi a inchiriat cateva avioane si timp de doua saptamani a zburat cu ele goale, de-a lungul si de-a latul S.U.A. A fost riscant sa infiinteze aceasta retea inainte de a avea certitudinea ca afacerea va merge, dar a considerat ca este singura solutie pentru a-si consolida avantajul de "primul venit pe piata", avantaj care i s-a parut esential.

Rezultatele au fost incurajatoare. Pe 17 aprilie 1973 a demarat efectiv activitatea - 186 de pachete livrate intr-o singura noapte, cu 14 avioane mici - iar Xerox a fost unul dintre primii sai clienti.

Cum se obtine o finantare
de 90 de milioane de dolari?
Inceputul fusese facut, dar provocarea cea mare de-abia cum incepea. Pentru a se extinde si a deveni operational la nivel national, asa cum dorise de la bun inceput, Fred Smith avea nevoie de 90 de milioane de dolari. O suma imensa, dar pentru obtinerea ei el se baza pe cateva atuuri: "In primul rand, nu eram doar un tip care are si el o idee. Bagasem deja o gramada de bani in afacere, bani proprii, si asta cantareste greu in ochii oricarui investitor. In al doilea rand, afacerea functiona deja si viabilitatea ei se putea demonstra usor prin activitatea de zi cu zi: cererea pentru acest serviciu era in crestere, plus ca solicitasem unor institute de cercetare foarte serioase realizarea de studii de marketing si concluziile lor, foarte favorabile, nu puteau fi puse la indoiala. In al treilea rand, serviciul in sine era usor de inteles de catre oricine, pentru ca nu presupunea vreo noutate tehnologica sau dezvoltarea unei piete cu totul noi. Era un serviciu deja existent, dar facut la standarde net superioare."

Odata demonstrat faptul ca exista cerere, lucrurile au mers bine, in sensul ca au aparut investitori de calibru, ca Allstate si Newport Securities. Extinderea nu a fost insa deloc simpla, dar, la asemenea dimensiuni, nici nu avea cum sa fie. A contat insa faptul ca afacerea s-a miscat permanent spre "breakeven point", acel punct in care graficul veniturilor se intersecteaza cu cel al cheltuielilor, indicand astfel ca investitia a fost recuperata. Acest moment a venit dupa numai 26 de luni.

Dezvoltare, dezvoltare si iar dezvoltare
La mijlocul anilor '70, Federal Express a facut un lobby puternic pentru liberalizarea transporturilor cargo, lucru care s-a intamplat in 1977. Aceasta schimbare a permis firmei sa foloseasca avioane de dimensiuni mari, ca Boeing 727 si McDonnell-Douglas DC-10, astfel ca dezvoltarea ei a devenit exploziva. La inceputul anilor '80, compania raporta cresteri anuale de 40%, iar in 1983 atingea o cifra de afaceri de 1 miliard de dolari, dupa numai 10 ani de activitate!

Extinderea internationala a inceput in 1984, cu servicii catre Europa si Asia. In 1988 a patruns pe piata japoneaza, apoi achizitia companiei Tiger International facut ca numarul tarilor de destinatie sa creasca la 21. In 1995 a obtinut accesul pe piata chineza, gratie unui acord cu Evergreen International Airlines, si sub aceasta autoritate a devenit singura companie americana de curierat cu drepturi de operare in aproape intreaga lume.

Astazi, ea are cea mai mare flota aeriana tip cargo (671 de avioane), incluzand 103 Airbus A-300 si A-310, peste 200 Boeing-uri si 256 Cessna, cu o capacitate totala de transport de 12.000 de tone. Avioanele parcurg zilnic aproape 800.000 km, in timp ce transportul terestru cu masini (41.000 la numar) insumeaza peste 3,5 milioane de km (in 24 h!), echivalentul a 100 de ocoluri ale Pamantului pe la Ecuator. Numarul pachetelor si documentelor livrate zilnic este de 3,2 milioane.

Schimbarea numelui in FedEx s-a produs in 1994, pe baza semnalelor de la clienti, care foloseau aproape in totalitate aceasta varianta prescurtata a numelui companiei. "FedEx" devenise chiar un verb care desemna expedierea peste noapte a unui pachet ("to fedex a package").

Ce spune Fred Smith, fondatorul companiei?

• "Este esential sa ai un plan de afaceri care sa-ti arate ce ai de facut, dar fii pregatit si pentru schimbari pe parcurs. In domeniul curieratului, orice modificare a pretului carburantilor conteaza enorm."

• "Le spun mereu angajatilor mei: «Voi nu livrati nisip sau pietris. Voi livrati stimulatorul cardiac al cuiva, medicamente rare sau o proba vitala intr-un proces juridic.»"

• "Inconjoara-te de oameni care sa-ti spuna adevarul. Daca n-o faci, pe masura ce afacerea va creste risti sa nu mai fii la curent cu ce se intampla in propria ta firma."

• "Poti sa ai cel mai bun management din lume, cele mai bune proceduri, cea mai buna forta de munca. Daca ideea afacerii in sine e proasta, nu ai cum sa reusesti."

Putini sesizeaza ca logo-ul companiei formeaza o sageata intre literele "E" si "x". Specialistii in publicitate spun ca este un mesaj subliminal de forta si excelenta in afaceri.
Source:www.ideideafaceri.ro

Henkel

La începutul istoriei companiei, ne întâlnim cu un comerciant de 28 de ani, interesat de ştiinţă - Fritz Henkel. Pe data de 26 septembrie 1876, acesta şi cei doi parteneri ai sai au fondat compania Henkel & Cie în Aachen şi au comercializat primul produs, un detergent universal pe bază de silicat.În anii următori, această familie germană de antreprenori, alături de miile de angajaţi, au transformat Henkel într-o companie globală cu operaţiuni în 125 de ţări.

1876

Fritz Henkel, în vârstă de 28 de ani, şi cei doi parteneri ai săi au pus bazele companiei Henkel & Cie în Aachen pe data de 26 septembrie 1876. Primul produs a fost un detergent pe bază de silicat de sodiu. Spre deosebire de toate produsele similare, care erau vândute în acel moment neambalate, acest detergent pentru spălări grele era comercializat în pachete sigilate din carton, uşor de mânuit.

În Canada, pe Insula Prince Edward, William E. LePage a descoperit cum să producă adeziv din peşte. El şi-a constituit propria sa companie şi într-o perioadă scurtă de timp aproviziona clienţi din Canada, SUA şi Europa. Când a preluat LePage în 1995, Henkel a devenit liderul pe piaţa canadiană de adezivi pentru constructii si pe segmentul „do-it-yourself”.

1877

Ernst Sieglin (1848 - 1927) a început să producă praf de săpun în Aachen. Împreună cu Dr. Richard Thompson din Bradford, Anglia, el a reuşit să transforme săpunul în pudră. Lui Sieglin i-a fost acordat dreptul exclusiv de vânzare a acestui sapun pentru Germania, Olanda şi Belgia în 1880. Henkel a achiziţionat un pachet de acţiuni la compania din Düsseldorf, Seifenpulver GmbH a lui Dr. Thompson, în 1929 şi a devenit acţionar unic în 1933.

1878

A apărut primul detergent german de marcă: „Bleich-Soda” de la Henkel [Sodă de Albire], un produs cu preţ accesibil, furnizat în pungi de hârtie rezistente. Produs din silicat de sodiu şi sodă (carbonat de sodiu), aceasta era rezultatul propriei cercetări a lui Fritz Henkel. Soda era obţinută de Matthes & Weber în Duisburg. Henkel a cumpărat această companie în 1917 şi a vândut-o în 1994.

Pentru a beneficia de avantajul unor legături de transport şi oportunităţi de vânzare mai bune, Henkel şi-a mutat compania din Aaachen la Düsseldorf, oras situat pe malul Rinului. Düsseldorf era poarta către regiunea Ruhr, care a devenit cea mai importantă zonă industrială din Imperiul German începând din secolul al XIX-lea.

1879

Fritz Henkel a fost înregistrat ca unic acţionar în Registrul Companiilor. Vânzările de Sodă de Albire Henkel au crescut atât de rapid încât în interval de numai un an fabrica închiriată de pe Schützenstraße din Düsseldorf nu mai putea să facă faţă cererilor. Fritz Henkel a decis să îşi construiască propria fabrică, cu o legătură de cale ferată.

Ernst Sieglin a vândut primul său detergent ca produs ambalat cu un preţ fix sub marca înregistrată "Dr. Thompson's Seifen-Pulver - Marke Schwan." Acesta s-a numarat, de asemenea, printre primele produse germane de marcă.

1905

Pe data de 25 aprilie, Dr. Hugo Henkel (1881 - 1952), cel mai mic fiu al lui Fritz Henkel senior, s-a alăturat Companiei în calitate de chimist. El era responsabil cu Produsele Chimice şi Tehnologia Chimică, a pus bazele cercetării sistematice şi a introdus tehnologii avansate şi noi materii prime. În 1908, el a devenit partener în Companie.

Mulţi angajaţi s-au mutat cu locuinţa din Düsseldorf în Holthausen. În cei cinci ani de existenţă ai fabricii Henkel, numărul de construcţii rezidenţiale din Holthausen aproape se dublase, de la 90 la 177, iar numărul de rezidenţi crescuse de peste trei ori, de la 600 la 1.884.

1906

Henkel a început cercetarea chimiei spălării, înălbirii şi peroxidului. Un fost student al lui Dr. Hugo Henkel, chimistul Dr. Hermann Weber, şi-a asumat sarcina specială de a cerceta utilizarea sărurilor cu conţinut de oxigen ca agenţi de albire în detergent.

Compania Cordes & Co GmbH a fost fondată în Minden pe Weser. S-a specializat în adezivi, în special (în ultimii ani) adezivi de dispersie din răşini sintetice pentru industria de tapete. În 1970, Cordes a fost cumparata de Henkel.

După şase ani de producţie la noul sediu Holthausen, vânzările Henkel şi forţa sa de lucru se dublaseră, la peste 2 milioane de mărci germane şi 224 de persoane.

1907

În luna iunie a luat naştere Persil, primul detergent automat din lume. Persil a declansat o revoluţie în spălătorea rufelor: gospodinele puteau obţine rufe curate, uimitor de albe după o singură fierbere, fără frecare şi înălbire.

În toamna anului 1907, Thompson a lansat, de asemenea, o pudră de săpun ozon purtând numele de Ozonit, care a fost schimbată mai târziu în Ozonil. Totuşi, acesta nu a reuşit să oprească progresul triumfător al lui Persil.

În Newark, New Jersey/SUA, a fost fondată Compania Naţională de Oleină & Săpun, redenumită ulterior Nopco Chemicals. Primul său produs a fost un ulei vegetal sulfonat pentru vopsirea textilelor. În 1987 Henkel a achiziţionat Nopco.

1908

Succesul lui Persil a depăşit toate aşteptările: producţia anuală s-a ridicat la 4.700 de tone. O nouă fabrică de săpun a devenit operaţională în iulie, a fost utilizată o primă maşină de umplere de pachete duble şi fost importată din SUA o maşină de fixare a cuielor pe cutii. În doar un singur an, numărul de angajaţi a crescut cu 50 de procente până la 485.

În acelaşi timp, au inceput exporturile de Persil.

Gama de produse Schwarzkopf a inclus trei sortimente de Schaumpon (cu ou, gudron, muşeţel) şi pudră de spălat pe dinţi.

1909

Henkel a construit o fabrică de acid gras, care a devenit ulterior „fabrica de uleiuri”. Lucrarea a început în prima din instalaţiile sale proprii de hidroliză a grăsimilor în decembrie, utilizând procedeul Twitchell.

Henkel a încheiat contracte de acordare de licenţe pentru producţia de Persil în Franţa şi Anglia: în Franţa cu Société d'Electro Chimie şi în Anglia cu fabrica de săpun Joseph Crosfields & Sons Ltd. Companiile cu mărci înregistrate Persil din Anglia şi Franţa au fost apoi achitiţionate de compania Unilever.

1975

Henkel GmbH a devenit societate comercială în comandită pe acţiuni şi compania holding a Henkel, care cuprindea 70 filiale şi companii afiliate. Având statutul juridic de KGaA, compania a putut să devină publică în 1985.

Schwarzkopf a preluat Olivin GmbH care avea in portofoliu marcile Bac şi Hâttric.

Henkel s-a extins peste ocean. Noii Henkel Australia Pty Limited din Sydney i s-a acordat responsabilitatea pentru comercializarea locală a produselor Henkel. În Guatemala, Quimica Henkel Centroamericana SA a fost fondată în 1974 şi a deservit piaţa Americii Centrale. În 1976, Inversiones Androca SA din Caracas, Venezuela, a devenit Henkel Venezolana. De asemenea, în 1976, Henkel a iniţiat societatea mixtă PT Henkel Indonezia şi a fondat o companie în Manila, Filipine. Henkel Chemicals (Caribbean) Ltd fusese deja fondată în Kingston, Jamaica, în 1970.

1976

Acesta a fost anul centenarului companiei. Henkel a donat parcul de atletism Niederheid şi Centrul de Restaurare a Artei (care a fost deschis în 1978) în Düsseldorf. Dr. Konrad Henkel a devenit – ca şi bunicul său Fritz Henkel, în 1928, şi tatăl său Dr. Hugo Henkel, în 1951 – cetăţean de onoare al oraşului Düsseldorf.

A fost lansat Mustang, primul detergent pentru spălare la 60 de grade, precum şi, sub marca Assil, una din primele spume poliuretanice de asamblare.

Cercetătorii Henkel au descoperit că ingredientul activ HEDP (1-hidroxietan-1,1- acid difosfonic) poate complexa calciul şi inhiba astfel formarea tartrului.

1977

În SUA, Henkel a achiziţionat General Mills Chemicals Inc şi filialele sale internaţionale din Japonia, Brazilia şi Irlanda. General Mills Chemicals era lider mondial de piaţă în vitamina E din surse naturale şi principalul producător de produse de extracţie din cupru, agenţi de întărire din poliamide şi epoxi în SUA.

Prodixan, primul detergent cu conţinut redus de fosfat cu Sasil, a ieşit cu succes din faza de testare. Adezivii de asamblare cu topire la cald pentru industriile de cabluri, garnituri de cabluri şi electrică (marca Macromelt) au devenit un segment important de activitate.

1978

Primul Premiu pentru Igienă Düsseldorf a fost acordat ca recunoaştere a remarcabilei lucrări ştiinţifice în domeniul igienei. Acest premiu a fost inaugurat pentru a marca aniversarea Henkel din 1976. Cu achiziţia Omnitechnic GmbH Chemische Verbindungstechnik, Munchen, adezivii de vulcanizare anaerobă, care fuseseră descoperiţi în 1953 de Vernon Krieble, fondatorul Loctite, au fost adăugaţi la gama Henkel.Grupo Quimico Mexicano a fost fondat în Mexico City.

1979

Pasta de dinţi Thera-med în tub a deschis piaţa de produse de îngrijire a dinţilor pentru Henkel.
După succesul detergentului Prodixan cu conţinut redus de fosfat, a fost, de asemenea, introdus Weisser Riese cu Sasil.Chemische Fabrik Grünau a început să creeze produse de specialitate vizând protecţia mediului care adună substanţe chimice dăunătoare mediului şi petrol. Agentul de strângere a petrolului Neocosal a fost primul produs de protecţie a mediului etichetat astfel, deoarece putea să cureţe apa de petrolul vărsat.

2005

Trei dintre membrii board-ului Henkel – Knut Weinke, Dr. Klaus Morwind şi Prof. Dr. Uwe Specht – se retrag din Comitetul Director. Kasper Rorsted preia funcţia de la Knut Weinke pe data de 1 aprilie, asumându-şi responsabilitatea de Vice-preşedinte Executiv pentru sectorul de management Resurse Umane, Logistică, Tehnologia Informaţiilor şi Servicii de Infrastructură. Dr. Friedrich Stara îl succedă pe Dr. Klaus Morwind în funcţia de Vice-preşedinte Executiv al diviziei Detergenti. Stara lucrează la Henkel din 1976, postul său precedent fiind acela de Preşedinte al Henkel CEE. Prof. Dr. Uwe Specht predă conducerea diviziei Cosmetice /Produse de Toaletă lui Hans Van Bylen. Acesta din urmă lucrează la Henkel din 1984 şi a fost în prealabil responsabil pentru Produsele de Îngrijire a Părului la Nivel Mondial.

Henkel îşi consolidează activitatea de electronice în Asia cu o nouă societate mixtă în China: cu începere din noiembrie, Henkel achiziţionează un pachet majoritar de acţiuni la Huawei Electronics Co. Ltd., Lianyungang în provincia chineză Jiangsu. Huawei Electronics este principalul producător de răşini epoxi de etanşare pentru semiconductori din China.

Gama Taft şi-a sărbătorit cea de-a 50-a aniversare. În 1955, Schwarzkopf a marcat naşterea acesteia, primul spray de păr din Germania, cu sloganul „Pentru un aspect stilat şi proaspăt care durează şi durează”. Astăzi, Taft este reprezentată în 32 de ţări din lume prin opt linii de producţie şi 63 de produse diferite.

Apărând pentru prima dată ca sponsor în seria NASCAR, Henkel îşi extinde prezenţa la evenimente de top de curse de motociclete şi maşini din America de Nord. Această implicare este menită să crească cunoaşterea publică a Henkel în America de Nord ca marcă de corporaţie în spatele multor produse bine-cunoscute cu nume de marcă utilizate atât de consumatori cât şi de industrie.

2006

În activitatea sa de 130 de ani, Henkel a proclamat anul 2006 ca „Anul Inovaţiilor". În cursul anului, angajaţii din întreaga lume au venit cu peste 80.000 de idei pentru noi produse de marcă sau formule şi ambalaje îmbunătăţite, precum şi procese de dezvoltare şi producţie mai eficiente. Campania de inovaţie va fi continuată în 2007 şi 2008.

Cu începere de la data de 1 ianuarie 2007, Comitetul Acţionarilor l-a numit pe Kasper Rorsted (44), membru al echipei de management şi responsabil pentru resurse umane /achiziţii /tehnologia informaţiilor /servicii de infrastructură din aprilie 2005, pe postul de Vice-preşedinte al Comitetului Director. Ca urmare a Adunării Generale Anuale din 2008, Rorsted va fi numit Preşedinte al Comitetului Director. Prof. Dr. Ulrich Lehner (60), care lucrează la Henkel din 1981 cu excepţia unei scurte pauze şi care a fost numit Preşedinte al Comitetului Director în mai 2000, se va retrage atunci din această funcţie în echipa de management, aşa cum a fost planificat.

Henkel a achiziţionat mărci principale americane de deodorant precum Right Guard, Soft Dry şi Dry Idea, extinzându-şi astfel gama de produse de igienă personală pe piaţa SUA, şi este acum unul din cei mai mari furnizori de produse cosmetice din ţară.

Compania însăşi a sărbătorit o aniversare şi a împlinit 130 de ani pe data de 26 septembrie. Ca şi în anii precedenţi, ziua companiei a luat forma unei „Zi a Prieteniei” la multe locaţii din lume – completată cu „surprize prieteneşti” pentru angajaţi.

2007

Persil îşi sărbătoreşte cea de-a 100-a aniversare.

Henkel îşi ia la revedere de la Directorul Executiv Dr. Jochen Krautter, care părăseşte Compania după mai mult de trei decenii de muncă dedicată în cadrul acesteia. Născut în Stuttgart, el a ocupat 11 funcţii diferite pe parcursul carierei sale la Henkel. Krautter a început activitatea la Henkel în 1973 ca asistent executiv. A fost numit Director Financiar în 2000 şi a preluat conducerea Henkel Technologies în iulie 2003, după care şi-a asumat responsabilitatea împreună cu Alois Linder pentru noua divizie Adezivi Tehnologii.

Henkel începe relansarea tuturor site-urilor sale web cu pagina iniţială www.henkel.com. Noile site-uri web pentru America de Nord, Germania, Marea Britanie & Irlanda, Europa Centrală şi de Est, Mexic, regiunea Anzilor, Suedia, Finlanda, Norvegia şi Danemarca urmează în 2007.

2008

Cu efect de la finalul Adunării Generale Anuale, Henkel Management AG s-a alăturat Henkel KGaA ca unic partener responsabil personal. Numele companiei a devenit Henkel AG & Co. KGaA.

În 2008, au survenit două schimbări în eşalonul superior al conducerii. Ajungând la vârsta de pensionare convenită la nivel intern, Prof. Dr. Ulrich Lehner s-a retras din funcţia de Preşedinte al Comitetului Director al Henkel KGaA, aşa cum era planificat, în ziua Adunării Generale Anuale. El a fost succedat de Kasper Rorsted (născut în 1962), danez, care deţine funcţia de Preşedinte al Comitetului Director al Henkel Management AG. În plus, Alois Linder, Vice-preşedintele Executiv al Adhesive Technologies, a părăsit Comitetul Director în iunie 2008. Succesorul său este Thomas Geitner (născut în 1955).

Pe data de 3 aprilie 2008, Henkel a preluat de la Akzo Nobel activităţile de Adezivi şi Materiale Electronice deţinute în prealabil de National Starch. Prin achiziţionarea acestor activităţi, Henkel şi-a consolidat substanţial poziţia de lider pe pieţele mondiale de adezivi, în special pe segmentele industriale. Activităţile National Starch şi portofoliul existent al Henkel Adhesive Technologies se completează excelent una pe cealaltă. În noiembrie, Henkel şi-a vândut pachetul de acţiuni de la Ecolab Inc. pentru a finanţa această tranzacţie.

În 2008, Henkel a lansat din nou numeroase inovaţii. Următoarele reprezintă doar o mică selecţie.

Coloriste este primul colorant permanent de la Schwarzkopf care conferă părului o culoare intensă, radiantă în numai 10 minute, in Romania – Palette 10 min. Color. Formula pe bază de arginină îmbunătăţeşte eficienţa pigmenţilor de colorare, minimalizând astfel deteriorarea părului în timpul procesului de colorare.

Adezivul instant Loctite Flex Gel formează aderenţă foarte puternică între suprafeţe din lemn, metal, plastic, cauciuc şi piele şi este, prin urmare, adecvat pentru utilizare atât în interior cât şi în exterior. Flexibilitatea produsului permite repoziţionarea şi se bazează pe particule microscopice de cauciuc. Repararea rapidă şi sigură a bunurilor cu folosinţă îndeplungată prelungeşte perioada lor de exploatare şi conservă resursele.

În noiembrie, Kasper Rorsted, Preşedintele Comitetului Director al Henkel, a prezentat trei noi priorităţi strategice şi obiectivele financiare pentru 2012:

Cele trei priorităţi strategice sunt:

• atingerea intregului potenţial al afacerii
• concentrare mai accentuată asupra clienţilor noştri
• consolidarea echipei noastre internaţionale

Iar obiectivele financiare ale Henkel pentru anul 2012 sunt:

• creşterea medie a vânzărilor organice cu 3 până la 5 procente
• rata ajustată a venitului din vânzări (marja EBIT) de 14 procente
• creştere medie de peste 10 procente la câştigurile ajustate per acţiune preferenţială

În 2008, Henkel a definit, de asemenea, obiective de performanţă corporatistă durabilă pentru 2012:

• reducerea consumului de energie cu încă 15 procente per tonă metrică de producţie – şi a emisiilor asociate de dioxid de carbon
• reducerea consumului de apă cu încă 10 procente per tonă metrică de producţie
• reducerea generării de reziduuri cu încă 10 procente per tonă metrică de producţie
• obiectiv pe termen lung: zero accidente de muncă. Obiectiv intermediar pentru 2012 este o reducere cu încă 20 de procente

În decembrie 2008, la primul Congres German de Dezvoltare Durabila, Henkel a fost recunoscută ca fiind “Cea Mai Durabilă Marcă” din Germania. Premiul German pentru Durabilitate este conferit companiilor care combină într-un mod exemplar succesul economic cu responsabilitatea socială şi protecţia mediului înconjurător, şi aplică principiile dezvoltării durabile pentru dezvoltarea afacerii.

Sharp

In 1912 fondatorul Tokuji Hayakawa a fost premiat pentru inventia sa "Tokubijo" . In septembrie 15 acesta a pus bazele unui mic magazin in Tokyo. Compania a inceput cu 3 angajati si un capital initial de mai putin de 50 yeni.

In 1915 domnul Hayakawa a continuat cercetaril si a imbunatatit tehnicile pentru o masina de scris, proiect care ulterior a fost abandonat. Tot in acest an el a inventat un stilou cu numele "Ever-Sharp Pencil" care s-a bucurat de un succes enorm. Numele actual al companiei provine de la acest produs.
In mai 1935 structura companiei a fost modificata pentru a devenii o corporatie ' joint-stock ' sub numele de Hayakawa Metal Works Institute Co.

In 1959 Sharp devine un producator pentru intreaga gama de electronice. Sharp intodeauna a utilizat cele mai avansate sisteme existente. Noua hala de productie din Yao Plant nu face exceptie, aici s-au produs multe modele de succes.
In 1964-1966 Sharp produce primul calculator electronic din lume.
In 1971 Sharp extinde productia sa la produsele Office. In aceasta perioada a fost lasat televizorul color cu tub Linitron.
In 1976-78 Sharp lanseaza productia "New Lifestyle", pe masura ce procesul de cumparare era mai afluent prioritatile cumparatorilor s-au schimbat: acestia isi doreau noi forme si noi culori cu caracteristici inovative si practice. Sharp a atincipat aceste noi tendinte si a dezvoltat noi produse.
In 1987 numele Sharp devine indisolubil legat de televizoarele LCD. Compania a creat un modulul TFT LCD care avea 92.160 de pixeli si la incorporat in televizorul LCD Crystaltron.
In 1999 Sharp lanseaza prima camera video care utilizeaza compresia MPEG-4 a fost lansata in Japonia, America si Europa simultan, aceasta permite transmisia clipurilor video pe internet.
In 2001 Sharp lanseaza Aquos televizorul LCD al secolului 21.

Istoria GM, un gigant ajuns in faliment

Peste sapte decenii a fost cea mai mare companie auto din lume, a luat fiinta acum 101 ani si a inceput printr-un puternic program de achizitii.

In al doilea razboi mondial a produs tancuri, avioane si armament, atat pentru Aliati cat si pentru puterile Axei. Acum, General Motors va cere intrarea sub protectia legii falimentului, se va reorganiza intr-o noua compnie, mult mai mica dar mai curata.

General Motors a luat nastere in septembrie 1908 in statul american Michigan, infiintata de William C. Durant ca holding pentru marca Buick. Un an mai tarziu in componenta holding-ului a intrat si marca Oldsmobile. Tot in 1909 s-au adaugat companiile Cadillac, Elmore si Oakland.

Fondatorul Durant a pierdut in 1910 controlul GM, dar l-a recastigat cativa ani mai tarziu, dupa ce a integrat in GM marca pe care a creat-o impreuna cu francezul Louis Chevrolet. Marca a intrat in 1917 in portofoliul GM.
La inceputul anilor 30", General Motors a devenit cel mai mare producator auto mondial, pozitie pe care o va pastra 77 de ani. Insa lucrurile au devenit complicate in al doilea razboi mondial, cand uzinele Opel din Germania produceau pentru nemti. Compania a produs tancuri, avioane, armament, situatia devenind cel putin ciudata, dat fiind ca tancuri facute de fabrica Vauxhall din Marea Britanie s-au confruntat pe campul de batalie cu vehicule produse la fabrica Opel controlata de nemti. In plus, GM a profitat de pe urma comenzilor venite de la guvernul german si a primit chiar si despagubiri de razboi dupa ce aliatii le-au bombardat fabricile germane.

Dupa razboi GM a continuat sa creasca si sa-si diversifice grupele de produse. Totusi, in anii 60", 70" si 80" performantele au fost umbrite de probleme cu calitatea, unele masini fiind scoase de pe piata mai devreme din cauza defectelor aparute. Totusi, trebuie spus ca multe din defecte au fost reparate, iar criticile venite din partea clientilor si din partea asociatiilor care apara drepturile consumatorilor au determinat atat GM, cat si concurentii sa faca masini mai sigure.

La finalul anilor 70" GM a inceput sa aiba pierderi financiare mari si cand era vorba de cota de piata, unde marcile japoneze profitau si datorita masinilor mai fiabile. GM a decis sa incheie parteneriate cu Toyota si Suzuki, pentru a produce impreuna masini in SUA si pentru ca managerii americani sa lucreze alaturi de cei japonezi si sa invete de la ei. Asa a luat nastere si marca Saturn, care s-a vrut a fi cu totul altceva, dar la care GM renunta anul acesta. In anii 80" compania ajunsese sa aiba 350.000 de angajati pe plan mondial.
Ultimul deceniu a fost plin de vesti proaste la GM. In 2000, americanii au cumparat 20% din Fiat pentru 2,4 miliarde dolari in actiuni, insa cu o optiune care dadea italienilor dreptul sa forteze GM sa cumpere si restul de 80%. Pentru a iesi din alianta, GM a fost fortata sa plateasca Fiat doua miliarde dolari, pentru a nu mai fi obligata sa cumpere grupul italian.

Alte vesti proaste, in 2000 General Motors a decis sa "omoare" marca Oldsmobile, iar in 2005 a renuntat la divizia producatoare de componente Delphi care a intrat in reorganizare sub protectia legii falimentului.
GM si-a legat numele de una dintre cele mai cunoscute masini electrice - modelul EV 1 al General Motors, produs intre 1996 si 1999 intr-un numar limitat de circa 2.000 de exemplare. Masinile erau inchiriate catre utilizatori, acestia neavand posibilitatea sa le cumpere.

GM a motivat intreruperea programului in 2003 prin faptul ca nu obtinea profit cu ele si nici nu prea exista cerere. GM a fost acuzata de unii ca si-ar fi sabotat propriul produs, compania a retras de pe piata toate masinile EV1, chiar daca au existat clienti care au cerut insistent sa le fie oferita sansa de a le cumpara.
Ultimii ani au fost extrem de grei pentru GM. Compania a pierdut mult din cota de piata in SUA, a pierdut locul intai pe plan mondial in 2008 in lupta cu Toyota, iar pe plan financiar lucrurile stau dezastruos, pierderi de 88 miliarde dolari din 2004 pana in prezent. Vanzarile au scazut mult, gama de modele era bazata pe masini cu consum mare, iar numarul de dealeri din SUA era extrem de vast, comparativ cu japonezii care vindeau mult mai multe masini/dealer.

Acum s-a ajuns la nevoia de a intra sub protectia legii falimentului, pentru ca GM sa se restructureze, sa se micsoreze si sa renunte la marcile neprofitabile. De la opt marci va ajunge sa se concentreze pe patru, de la 6.000 de dealeri va ajunge la 3.000 in SUA, iar productia va trebui redusa pentru a se mula pe o piata americana unde se vor vinde anual cam 10 milioane de masini, fata de peste 16 milioane, in anii trecuti.

Autoritatile americane au pompat peste 19 miliarde dolari in GM, se angajeaza sa mai ajute cu 30,1 miliarde dolari, insa in schimb, dupa faliment, autoritatile vor detine 60% din noua companie, in timp ce statul canadian va avea 12%, deoarece a promis sa ajute cu 9,5 miliarde dolari. Noua structura a fost poreclita de mult "Governemt Motors”.
Souce:lalimita.ro

Adolf Dassler (Adidas)

Cine nu cunoaste pantoful de sport Adidas, cu inconfundabilele sale trei dungi paralele? Asociat la scurt timp de la lansare cu toate competitiile majore de top, acest produs a cunoscut rapid faima internationala, inca de pe vremea cand parintele sau, germanul Adolf Dassler (1900-1978), nu implinise inca 30 de ani. O poveste de succes cu adevarat remarcabila, care incepe imediat dupa primul razboi mondial, cand foarte tanarul Dassler, un atlet pasionat, isi propune sa produca pantofi speciali, adaptati fiecarei discipline sportive in parte.
Primele perechi iesite din atelierul sau erau facute din panza, unul dintre putinele materiale disponibile in Germania anilor ’20. Dar faptul ca era vorba de incaltaminte conceputa special pentru nevoile sportivilor de performanta a contat enorm. Atelierul s-a dezvoltat continuu, au aparut si modelele cu talpa prevazuta cu cuie, iar la Olimpiada din 1928 de la Amsterdam multi atleti purtau pantofi produsi de Dassler. La mijlocul anilor ’30, atelierul sau avea 100 de angajati, producea 30 de tipuri de pantofi pentru 11 discipline sportive si se lauda, indirect, cu un palmares de 5 medalii (4 de aur, 1 de bronz) castigate de „clientii” sai la Olimpiadele din 1932 si 1936.
Perioada celui de-al doilea razboi mondial a insemnat inchiderea afacerii, pentru ca nicaieri nu se mai organizau competitii sportive, dar apoi, in 1947, intreprinzatorul a luat un nou start, cu idei si materiale noi, precum si cu un nou nume pentru compania sa: Adidas, obtinut prin alaturarea a doua particule – „Adi” de la Adolf si „das” de la Dassler. Un an mai tarziu aparea si simbolul cu cele trei dungi paralele, un simbol care va deveni sinonim cu excelenta in sport.

Un moment important in istoria afacerii a fost Campionatul mondial de fotbal din 1954, desfasurat in Elvetia, cand echipa Germaniei a castigat titlul incaltata in pantofi Adidas prevazuti cu crampoane inovative, cu surub. Suruburile au permis ajustarea la pauza a lungimii crampoanelor, pentru o mai buna aderenta pe terenul moale, si e posibil ca aceasta masura sa fi contribuit decisiv la obtinerea victoriei pe finalul meciului. Momentul a fost exploatat de Dassler, el reusind sa-i convinga pe fotbalisti (de care era foarte apropiat, de altfel) sa ii promoveze compania. Mai facuse acest lucru si inainte de razboi, cu Jesse Owens si Max Schmeling, si a continuat cu aceasta strategie, foarte eficienta, si in anii urmatori, cu Muhammad Ali, Wilma Rudolph, Sepp Herberger, Franz Beckenbauer etc.
Incepand cu 1960, Dassler si-a extins productia si la alte tipuri de echipamente de sport: mingi de fotbal, aparate de antrenament, imbracaminte. Dar pantofii au ramas de baza. A introdus chiar si modele cu denumiri speciale: „Rom” pentru pantofii purtati de Wilma Rudolph la Olimpiada de la Roma (1960), „Tokio 64” pentru cei mai usori pantofi (270 g perechea) cu care Willi Holdorf a castigat aurul la decatlon la Olimpiada de la Tokio (1964). Si mingile de fotbal au avut insa o cariera frumoasa: „Telstar”, „Tango”, „Azteca”, toate produse de Adidas, sunt modelele cu care s-a jucat la campionatele mondiale din 1970 incoace.

Adolf Dassler a murit in 1978, dar afacerea a mers inainte. In 1997, Adidas a achizitionat Salomon Group, iar in 2006 compania, devenita Adidas-Salomon AG, a achizitionat Reebok International Ltd pentru 9,5 miliarde de euro. Grupul are acum 25.000 de angajati in lumea intreaga, incluzand designeri, ingineri bio-mecanici si experti in tehnologia materialelor. Cea mai mare parte a activitatilor se desfasoara in afara Germaniei, singura unitate care functioneaza in tara-mama fiind un centru de productie si testare pentru prototipuri.
Source:ideideafaceri.ro

Thomas Alva Edison

Thomas Alva Edison (n. 11 februarie1847- d. 18 octombrie1931) a fost un important inventator şi om de afaceri american a sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX. A fost cunoscut şi ca "Magicianul din Menlo Park", fiind şi cel mai prolific inventator al timpului prin aplicarea practică a descoperirilor ştiinţifice (1903 brevete). Este un autodidact, însă acest lucru nu l-a împiedicat să realizeze invenţii în domeniul electricităţii (becul cu filament), telefoniei, al sistemului de transmisie multipla a telegramelor, înregistrării mecanice a sunetului (fonograful) şi cinematografiei -kinetoscopul.

În lumea industriei introduce noţiunea de producţie de serie.

Pentru meritele sale, Academia Americană de Arte şi Ştiinţă îi acordă în anul 1895 "Premiul Rumford" pentru activitatea din domeniul electricităţii şi în anul 1915 "Medalia Franklin" pentru contribuţia sa pentru binele umanităţii.

Edison s-a născut în Milan, Ohio, Statele Unite ale Americii şi şi-a petrecut copilăria în Michigan. A fost parţial surd din adolescenţă, ceea ce nu l-a împiedicat să devină operator de telegraf în anii1860. Primele invenţii ale lui au fost legate de telegraf. În adolescenţa sa, Edison a lucrat şi în alte domenii, vânzând mâncare şi bomboane călătorilor din trenuri. Primul său brevet de invenţie a fost obţinut pentru maşina electromagnetică de înregistrat voturi în 28 octombrie 1868.

In 1876, cand Statele Unite ale Americii sarbatoreau un secol de existenta, Thomas Alva Edison construia primul laborator independent de cercetare-dezvoltare din America, la Menlo Park, New Jersey. Implinea 29 de ani. 14 ani mai tarziu, in 1890, el devenea cunoscut ca "vrajitorul din Menlo Park". Iar la inceputul secolului 20, Edison era, probabil, cea mai renumită figură din S.U.A., un american a cărui reputaţie in străinătate era concurată doar de cea a unui geniu precursor, Benjamin Franklin.

De-a lungul uimitoarei şi productivei sale vieţi, Edison a devenit iniţiatorul a peste 1.000 de invenţii omologate şi parintele unei duzini de industrii importante.

La 12 ani, a renunţat la studii şi s-a apucat sa vanda ziare in trenul care facea curse intre Port Huron si Detroit, ultimul recunoscut ca oras in plină dezvoltare a industriei farmaceutice. Atras de chimie, a strîns mostre si a facut diverse experienţe chiar in vagonul de bagaje, fiind pe punctul de a provoca un incendiu, distrat cum era. Prost plătit, el era atent la toate oportunităţile care apăreau.

Cea mai bună ocazie s-a ivit in 1862, cand lumea era avidă de informatii privind soarta bataliilor din razboiul de secesiune. Edison a cumparat pe credit 1.000 de exemplare din ziarul "Detroit Free Press" şi a inceput să le distribuie in staţiile de-a lungul rutei trenului. Mulţimea dornica de noi ştiri devenea din ce in ce mai mare la fiecare staţie, astfel ca atunci cand trenul se apropia de capatul traseului, Edison mărise deja preţul ziarelor sale de la 5 la 25 de centi.

Fiind nevoit sa se decida pentru o meserie, a optat pentru una care corespundea neobositei sale curiozitati stiintifice: a devenit telegrafist. Datorită problemelor de auz, a fost doar un lucrator bun, dar nu unul de nadejde. Neatenţia sa a dus la un moment dat la ciocnirea a doua trenuri, cariera fiindu-i plină de schimbari repetate şi aranjamente pe termen scurt.

Telegrafia l-a atras mai ales pentru ca era la marginea domeniului electricităţii. Multe dintre descoperirile sale sunt legate de telegrafie, dar prima invenţia omologată, inregistrata la 13 octombrie 1868, a fost un dispozitiv electronic de vot. Insa acesta s-a dovedit inutil pentru nişte politicieni putin interesati de ceva imposibil de falsificat.

Edison a inteles ca dintre variatele preocupari stiintifice trebuie sa le aleaga doar pe cele cerute de piata. El s-a dovedit un intreprinzator in halat de savant, dar un intreprinzator abil, gata mereu sa-si sune avocatii pentru a da in judecata pe oricine ar fi avut curajul sa-i incalce dreptul de proprietate asupra invenţiilor.

Sistemul electronic de votare a fost urmat de un alt dispozitiv destinat burselor şi caselor de brokeraj, pe care Edison l-a vandut cu 40.000 $. Au urmat un transmiţător telefonic din carbon si un receptor de sunet telefonic nemagnetic, achiziţionate de Western Union pentru suma de 100.000 $ fiecare, şi un receptor telefonic vîndut firmei English Bell Company pentru 30.000 $.

Cu ajutorul acestor fonduri, Edison a deschis in 1876 un laborator in Menlo Park, New Jersey. Atat echipamentul folosit, cat si echipa de cercetatori erau de prima clasa. Avea un ochi format pentru detectarea talentelor si nu avea nici un scrupul in folosirea unor persoane care dispuneau de cunoştinţele şi de indemanarea care lui ii lipseau. Recunoaşterea publică era o problema aparte, Edison admitand foarte rar contributia celorlalţi la succesul sau.

De departe cea mai faimoasa inventie care a emanat din Menlo Park a fost, desigur, iluminatul electric modern, care inlocuia lumina de gaz din locuinte si iluminatul stradal pe baza de arc voltaic. El a creat un sistem complex, din laboratoarele sale ieşind dinamuri, generatoare, mijloace de distribuţie si cabluri de alimentare, dispozitive de control si de masurare, precum si faimosul bec electric.

Edison si-a organizat munca in stilul unui om de afaceri, actionand mereu intr-un mod precaut. A inteles ca trebuie sa lupte cu companiile de gaz, deoarece dispunea de un produs superior, mai putin costisitor. In 1879, cand terminase primul bec incandescent, Edison cheltuia in medie 800 $ pe saptamana. Pentru a strange fondurile necesare, a fost obligat sa-si vanda o parte din procentele detinute in firma proprie. Un grup de investitori a achizitionat 1/6 din companie, pentru 50.000 $. Printre ei se afla si faimosul bancher J.P. Morgan, ceea ce a facut ca Edison sa intretina relatii excelente cu bancherii de pe Wall Street si sa nu aiba niciodata greutati in obtinerea de fonduri.

La inceput, lumina electrica era produsa de generatoare mici. J.P. Morgan a fost primul care si-a instalat un astfel de generator, la resedinta sa din New York. In anul urmator, teatrul si posta din Boston erau iluminate electric. Dar Edison dorea ca energia electrica sa fie produsa in centrale gigantice si transmiterea ei sa se faca nu la suprafata, ci prin cabluri subterane, care erau mult mai sigure. Aceasta idee s-a dovedit mai tarziu un avantaj competitiv deosebit, pentru ca sistemul lui Edison nu a intrat sub incidenta restrictiilor instituite in 1890, cand raspandirea telefonului, telegrafului si a cablurilor electrice a "intunecat" cerul marilor orase.

Centrala electrica de pe Pearl Street a intrat in functiune pe 4 septembrie 1882, semnificand inceputul industriei de electricitate din S.U.A. A costat 600.000 $ si era formata din sase dinamuri, cel mai mare fiind capabil sa produca 125 CP, ceea ce era destul de impresionant la vremea respectiva. Initial, electricitatea era dirijata si spre alte 58 de locuri fata de birourile lui Morgan. In decembrie erau deja 203 consumatori, iar un an mai tarziu, 513. Dar toti erau localizati in apropierea statiei de pe Pearl Street, deoarece distanta producea pierderi in transmiterea energiei.

In ciuda calculelor atente ale lui Edison si a eforturilor sale neincetate de a reduce costurile de productie, centrala electrica nu a adus nici un venit pana in 1885, cand a fost anuntat un dividend de 4%, necesar pentru a spori entuziasmul investitorilor pentru o statie in oras. Totusi, Edison facuse o greseala: sistemul sau functiona cu curent continuu, unde tensiunea maxima fiind destul de joasa, distributia devenea rentabila doar pentru zone restranse, cu o cerere de consum mare. In acelasi timp, cum cererea de electricitate era in continua crestere, alti investitori au inceput sa experimenteze sistemele de distributie cu curent alternativ, care puteau furniza electricitate mai ieftin si zonelor mai putin populate.

Numit de contemporani "cel mai folositor american", Edison a reusit sa transforme vietile tuturor. Pe langa becul incandescent, numele lui se leaga de descoperirea fonografului, a motorului cu tractiune electrica si a efectului Edison, un fenomen care a condus la aparitia tubului cu vid si, astfel, la aparitia radioului si a televiziunii. In medie, la fiecare doua saptamani, Edison descoperea un lucru nou.

Thomas Alva Edison: "Un inventator incearca sa acopere nevoile unei civilizatii nebune. Fiecarui lucru nou i se opune rezistenta si este nevoie de ani de zile ca inventatorul sa se poata face ascultat si de alti multi ani pentru ca inventia sa fie aplicata; iar cand in sfarsit este pusa in practica, minunatele noastre legi si proceduri judecatoresti sunt folosite de comercianti in scopul ruinarii inventatorului."

Inventează şi experimentează în 1882 sistemul telegrafic duplex prin care se transmit simultan, pe acelaşi fir, două telegrame în sensuri contrare.

În anul 1877 inventeaza fonograful, primul aparat de înregistrat sunete şi totodată de redarea lor.

În anul 1878 perfecţionează telefonul lui Alexander Graham Bell (amplifică vocea cu ajutorul curenţilor de inducţie) şi, folosind microfonul inventat de Hughes, brevetează telefonul cu bobină de inducţie şi microfon cu cărbune, căruia îi adaugă apoi soneria electrică de apel.

În anul 1879 inventează becul cu incandescenţă, iar în anul 1880 realizează prima distribuţie de energie electrică instalând o centrală electrică pe pachebotul transatlantic "Columbia", prima navă iluminată electric.

În anul 1880 propune un proiect pentru folosirea tracţiunii electrice pe calea ferată.

În ziua de 4 septembrie 1882 la New York, Thomas Alva Edison punea în funcţiune prima centrală electrică care alimentează clădirile unui oraş.

În anul 1883 descoperă efectul care îi poartă numele, efectul Edison, care se referă la emisia de electroni de către metalele încălzite, cunoscut ca fenomenul de emisie termoelectrică.

În anul 1912 realizează un prototip de cinematograf sonor, combinând cinematograful propriu-zis cu fonograful. Rezultatele au fost mai mult spectaculoase decât satisfăcătoare.

În anul 1914 perfecţionează acumulatorul alcalin cu plăci de fier şi de nichel introduse în soluţie apoasă de hidroxid de potasiu sau de sodiu ca electrolit, inventat degermanul Jungner în 1901.

Deşi a avut destule invenţii proprii, Edison nu s-a sfiit să îşi atribuie fără scrupule rezultatele muncii altora, două exemple fiind concrete în acest sens: Sârbul Nikola Tesla. În 1885, transatlanticului "Oregon" i se defectase generatorul de curent electric Edison. Trebuia să plece la timp, altfel întârzierea le-ar fi adus armatorilor mari pagube. Firma lui Edison îl însărcinează pe Tesla să repare scurt-circuitul generatorului, defectul fiind în spirele înfăşurării bobinei de excitaţie şi o remediază, rebobinând-o în circa 20 de ore. Edison îi promisese un premiu de 50.000 dolari dacă defecţiunea este îndepărtată în timp util plecării vasului la data prenotată. Nava pleacă la timp, dar promisiunea premiului se transformă în explicaţii: fusese o glumă. Nici alte gratificaţii promise, de exemplu pentru perfecţionarea generatoarelor şi motoarelor electrice Edison în 24 de variante, înzestrate cu un regulator şi un nou tip de întrerupător, nu i se acordă. Edificat asupra conduitei lui Edison, Tesla va lucra de acum înainte pe cont propriu şi va realiza definitivarea sistemului sau original, bazat pe curenţi alternativi polifazaţi. Trecerea timpului îi dă dreptate lui Tesla în competiţia sa cu Edison şi treptat, teza sa privind curentul alternativ se impune. [...]Edison şi Tesla au fost propuşi împreună să împartă premiul Nobel pentru fizică pe anul 1915, ca unii ce-şi închinaseră viaţa pentru descoperiri şi realizări tehnice utile omenirii. Tesla a refuzat premiul, din cauza animozităţilor din trecut. Dar era în anul 1916, şi premiul pe acel an nu a mai fost acordat, din cauza războiului mondial...".

Francezul Georges Melies. În 1902, după ce a terminat filmul "Le voyage dans la lune", Méliès a intenţionat să-şi vândă filmul în S.U.A., ceea ce i-ar fi adus profituri uriaşe. Însă tehnicienii lui Thomas Alva Edison, furând o copie originală, făcuseră deja copii pentru difuzare a acestui film. A fost proiectat în toată America în reţeaua de săli de cinematograf ale lui Edison la câteva săptămâni de la lansare. Edison a făcut o avere de pe urma furtului acestui film Méliès şi datorită lipsei unei legi privind dreptul de autor. Lipsa acestei legi a dus şi la falimentarea producătorului care nu şi-a putut recupera investiţia. De altfel, există o serie de invenţii şi idei de-ale angajaţilor săi pe care Edison a avut grijă să şi le însuşească. (Robert Conot - "Thomas A. Edison: A Streak of Luck").

Source:www.ideideafaceri.ro, ro.wikipedia.org